N-am făcut şi nu cred că voi face vreodată politică, în adevăratul sens al cuvântului (indiferent care o fi acela), pentru simplul motiv că nu mă pricep la asta şi nici nu mă pasionează. Totuşi, pe măsură ce trec anii, conştientizez cât de mult îmi este influenţată, indirect, viaţa de politica pe care o fac (sau se prefac că o fac) alţii. Şi conştientizarea aceasta mi-a generat progresiv reacţii adverse, variind de la revoltă la nepăsare şi înapoi la revoltă, apoi la resemnare şi iar la revoltă, pentru ca în cele din urmă să îmi dau seama că nimic, dar absolut nimic din ceea ce simt eu faţă de felul în care se face politica în România nu va determina vreodată o schimbare. Aşa că m-am decis, de la un moment dat încoace, să iau lucrurile mai uşor şi să-mi conserv sănătatea mintală, refuzând să încerc a mai înţelege mecanismele desprinse din teatrul absurd al unui sistem haotic din care se naşte periodic ce altceva dacă nu… haos. Încerc, aşadar, să suplinesc nulitatea unei clase politice reflectate în viaţa noastră cotidiană, prin acţiuni de bun simţ pe care conştiinţa mea de om responsabil faţă de alţi oameni le generează. Încerc să ignor prostia, minciuna, bălăcăreala aceasta permanentă, circul oferit cu nonşalanţă prin toate mijloacele de propagare şi să îmi văd de existenţa mea, despre care am aflat de ceva timp încoace că nu este eternă în această lume, că este unică şi irepetabilă.
Odată la câţiva ani, inevitabil, se re-deşteaptă în mine revolta. Şi asta se întâmplă aproape fără greş atunci când se apropie alegeri, referendumuri şi alte astfel de evenimente în care principalul scop în sine al celor care le gestionează pare să fie manipularea grosolană a maselor. În toamna aceasta – campania electorală pentru alegerile prezidenţiale – fenomen intrat în firescul cotidian în orice ţară civilizată, cu picanteriile aferente şi cu tot ceea ce presupune o astfel de „competiţie” mi-a prilejuit din nou momente de meditaţie. Nimic neobişnuit, aşadar, pentru o ţară care pretinde că trăieşte în secolul al XXI-lea. Anul acesta, recunosc, campania electorală a fost pentru mine o sursă continuă de amuzament, însă, unul amar, care nu mai poate fi numit nici măcar haz de necaz. Am refuzat să încerc să înţeleg profunzimea unor materiale electorale de-a dreptul penibile, la fel cum am refuzat să îmi consum timpul preţios ca să asist la circul televizat sau transmis prin alte canale media al unor saltimbanci ridicoli pozând frumos, cu cravată şi sacou, în viitori peşedinţi. N-o să-mi exprim acum cine ştie ce sentimente de revoltă, pentru că este absolut inutil, însă nu pot să nu constat câteva aspecte de-a dreptul hilare în peisajul acestei campanii, la finalul căreia, înainte de a porni spre secţia de votare, mă întreb cât se poate de retoric – Eu… cu cine votez? Mă uit, aşadar, încă o dată la tabloul celor 14 candidaţi (14 sunt, dacă nu mă înşel…) care arată ca o gazetă de perete de prin vreo şcoală uitată de vreme. Pe cine să votez? Pe unul care a plagiat un doctorat şi care vrea să ridice minciuna la rangul de valoare supremă? Cum să fac asta, în condiţiile în care ştiu din proprie experienţă ce presupune scrierea unei teze de doctorat? N-ar fi ca şi cum aş pune un elev care copiază să predea la catedră , în locul meu şi aş pretinde că e cel mai bun şi mai cinstit profesor? Vorba lui Liiceanu… la ce să ne aşteptăm ulterior dacă alegem singuri să fim conduşi de un hoţ şi încă unul intelectual? Pun, aşadar, un mare X imaginar peste una dintre feţele zâmbitoare de la gazetă. Îmi sar apoi în ochi alte câteva fenomene electorale, cu nume arhicunoscute în peiasajul politic românesc… un trubadur nebun al epocii de aur, un patriot înflăcărat a cărui singură mare înfăptuire pe care mi-o amintesc este intervenţia patriotică în peisajul urban al unui mare oraş prin vopsirea în roşu, galben şi albastru a băncilor de prin parcuri. Apoi un circar de doi bani care a hipnotizat şi îndobitocit ani buni poporul cu un post de televiziune despre care încă nu îmi explic cum a rezistat atâta timp în mass-media românească şi a cărui prezenţă nu-mi aminteşte decât de „cazul Elodia”. Îmi sar apoi în ochi câteva personaje politice expirate, la propriu, oameni care, la un anumit moment, mi-au făcut impresia că sunt altfel decât restul, în sens pozitiv, dar care şi-au ratat lamentabil cariera politică tocmai pentru că au fost prea slabi ca să rămână verticali şi fideli unei pregătiri intelectuale de care nu duc cu siguranţă lipsă. E de neconceput pentru mine cum un om care a înregistrat un eşec anterior pe plan politic chiar crede că poate avea o revenire de succes, mai ales într-o astfel de postură, de candidat la prezidenţiale. Nu cred că ai nevoie de cine ştie ce veleităţi politice ca să conştientizezi că există nişte reguli nescrise după care politica însăşi funcţionează. Şi una dintre ele este cu siguranţă aceea că dacă ţi-ai ratat propria şansă, nu o vei mai recupera niciodată. Trec mai departe, după ce mai pun câteva X-uri şi pe cât de cunoscute îmi sună unele nume, pe atât de insignifiante îmi par altele despre care nu ştiu absolut nimic. Şi, uite, chiar am aşa un sentiment de regret că nu ştiu mare lucru despre vreo doi sau trei dintre candidaţi care, poate, că ar fi mai potriviţi cu ideea de preşedinte decât alţii care au avut cum şi cu ce să îşi facă imaginea cunoscută. Îmi şterg însă repede din minte regretul pentru că îmi dau seama că oricum nu ar fi avut vreo şansă de izbândă în aceste condiţii, pentru că, vrem nu vrem, politica presupune vizibilitate, capacitate de a te face văzut, cunoscut, apreciat. Mai pun, aşadar alte X-uri, pentru simplul fapt că nu aş putea vota nişte oameni despre care chiar nu am auzit vreodată în viaţa mea. Trebuie să recunosc că mi se întipăreşte în minte o combinaţie inedită de nume shakespearian şi caragialian în acelaşi timp şi nu mă pot abţine să nu râd la gândul că vreodată am putea avea un preşedinte cu un astfel de nume. Îmi atrage apoi atenţia latura feminină a gazetei de perete. Avem, aşadar, candidate. Feminista din mine ar trebui să simtă un soi de impuls emoţional pozitiv, dar singurul lucru care-mi trece prin minte este cum aş putea să votez o matracucă din al cărei program electoral nu am reţinut decât că ar fi „bună” în toate sensurile posibile şi imposibile pe care o minte asfixiată de falsa profunzime a unor anomalii pe care le scoate pe gura rujată în roz bombon le-ar putea imagina. Cât despre altă prezenţă feminină… mă abţin să comentez prea multe, îmi amintesc doar cât de agasată am fost de sutele de mailuri de autopromovare pe care le-am primit în perioada campaniei. Aşadar, faptul că avem femei candidate este apă de ploaie.
Ce sau cine a mai rămas? O variantă de compromis, obţinută prin eliminare, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că este varianta ideală pentru România. Este însă o opţiune firească, de om normal la cap, care se pregăteşte să se ducă la vot şi care conştientizează, o dată în plus, cât de inutilă s-ar putea să fie opţiunea sa într-un sistem putred în care domnesc în continuare bălăcăreala, corupţia, prostia, mojicia, nepotismul, hoţia, teroarea şi alţi termeni din care chiar şi unui geniu într-ale politicii (adevăratei politici…) i-ar fi aproape imposibil să facă vreo capodoperă, fie ea şi bazată pe estetica urâtului.
Ce sau cine a mai rămas? O variantă de compromis, obţinută prin eliminare, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că este varianta ideală pentru România. Este însă o opţiune firească, de om normal la cap, care se pregăteşte să se ducă la vot şi care conştientizează, o dată în plus, cât de inutilă s-ar putea să fie opţiunea sa într-un sistem putred în care domnesc în continuare bălăcăreala, corupţia, prostia, mojicia, nepotismul, hoţia, teroarea şi alţi termeni din care chiar şi unui geniu într-ale politicii (adevăratei politici…) i-ar fi aproape imposibil să facă vreo capodoperă, fie ea şi bazată pe estetica urâtului.
Leave A Reply