Cred că ar trebui să dedic o întreagă rubrică dimineților mele și mai cu seamă celor de duminică. Și asta pentru sunt mereu pline de acel ceva inexplicabil care mă face să le aștept întreaga săptămână, ca și cum ele, diminețile de duminică, ar fi special făcute să încununeze splendoarea zilelor pe care le poartă în urmă sau, dimpotrivă, să le absoarbă, ca un burete magic, monotonia prelungită a săptămânii. În mod bizar, după-amiezile de duminică sunt la polul opus. Mereu monotone, mereu încărcate de povara pregătirii pentru o nouă cursă care începe lunea. Dar nu despre după-amieze vreau să scriu… așa că revin… Diminețile de duminică au în ele mereu ceva magic. Este mereu în ele un fel de leneveală plăcută amestecată cu dor de ducă și, din când în când, cu elemente spontane care mă fac să sar din pat și să fiu pregătită pentru a explora lumea. Desigur, de obicei, lumea se limitează la perimentrul orașului, din care în ultima vreme am ieșit tot mai rar. Nu asta contează însă, ci faptul că duminica dimineața sunt dispusă să dau uitării toate supărările din săptămâna care tocmai se încheie, să mă fac că nu observ tranșeele care au împânzit realmente orașul în ultima vreme și să mă las purtată doar de gânduri bune în locuri în care n-aveam idee cu o seară înainte că aș putea ajunge.
Cam așa s-a întâmplat ieri. După mult timp, mi-am petrecut dimineața de duminică doar cu Tudor. Nimic neobișnuit la prima vedere. Asta se întâmplă adesea și în timpul săptămânii. Era însă duminică dimineața. Așa că nu avea cum să fie banal. În treacăt fie spus, diminețile cu Tudor nu sunt niciodată banale, iar dacă sunt, atunci banalitatea e o rutină plăcută pe care-mi place să mă fac că nu o văd dincolo de ochii lui mari și jucăuși. Așadar, duminică dimineața… eu și Tudor. Chiar eram curioasă ce anume va tranforma această stare de fapt în ceva care să reușească să estompeze săptămâna nebună pe care mă felicit că am reușit să o închei fără să o iau razna. Stabilisem de sâmbătă că o duc pe Sister cu mașina la maternitate pentru un control și urma să o aștept apoi pe undeva prin zonă, așa că cel puțin un lucru era clar – dimineața noastră de duminică avea să se consume într-un alt cadru decât cel obișnuit. Nu-mi amintesc să-mi fi petrecut vreo dimineață întreagă prin zona Teatrului Național, destul e aglomerată de altfel.
Așadar, perspectiva unei dimineți inedite se conturase deja încă din intenție. Ce-i drept, îmi propusesem doar să stau pe o bancă și să-i ofer lui Tudor ocazia de a-și lua micul dejun cu fructe în aer liber. Am ajuns însă destul de devreme prin zonă. Aleea din fața Teatrului era încă pustie, dar părea animată din cauza razelor care-și plimbau strălucirea de pe o bancă pe alta, ca și cum nu s-ar fi hotărât unde să poposească. Față în față, acoperișurile celor două clădiri istorice, una renovată de curând după ani de convalescență arhitecturală, alta recent intrată sub același regim, își diputau întâietatea în privința luminii. Soarele răsărise de ceva vreme, dar parcă nu se hotăra să-și continue drumul. Pentru o clipă i-am urmat exemplul. Ne-am oprit în mijlocul aleii, fără să știm încotro ne vom îndrepta. De fapt, nehotărârea era a mea, pentru că Tudor părea captivat de peisajul matinal și cred că încântarea ar fi persistat oricum, indiferent în ce direcție am fi apucat-o. Sunetul clopotelor ne-a ghidat spre Mitropolie. Nu-l mai dusesem pe Tudor înainte acolo și aveam o vagă bănuială că avea să îi placă forfota care se simțea din exteriorul curții. Am pășit, recunosc, pe aleea de la intrare fără a fi neapărat mânată de cine știe ce chemare religioasă. Prefer, de altfel, să nu deschid acum un subiect care nu are cap și coadă. Doar o precizare – nu-i înțeleg pe credincioșii habotnici, care refuză sa vadă și altceva decât ceea ce cred ei, la fel cum nu-i înțeleg pe ateii înverșunați. Și apropo de asta, nu înțeleg utilitatea unui sondaj făcut zilele trecute pe facebook, legat de convingerea religioasă, dar… multe nu înțeleg eu și cred că e mai bine să le las așa cum sunt. Paranteză încheiată.
Așadar, ne-am plimbat printre trandafirii încă înfloriți de pe aleea Mitropoliei. În jur – o forfotă înăbușită, oameni mulți străduindu-se să păstreze liniștea cuvenită unei slujbe duminicale. În difuzoare – voci cântând în ritmuri bisericești. Tudor era din ce în ce mai captivat de atmosferă. Inițial am vrut să intrăm în Mitropolie. Asta mi se întâmplă rar, iar atunci când se întâmplă e fără o explicație clară. Și era unul din acele momente. Coada formată pe lângă ziduri m-a descurajat însă. A intra cu căruț cu tot în acea arhitectură vie care completa într-un mod bizar schelele ridicate pe lângă imensa clădire era deja prea mult, chiar și pentru o aventură duminicală matinală. Așa că, în lipsă de bănci prin curte (un alt lucru pe care nu-l înțeleg), m-am așezat cuminte pe scările clădirii din față. Și eu și Tudor am privit o vreme spre mulțimea care venea dinspre poartă. El – curios, eu – încercând inutil să-mi eliberez mintea de orice gând; amândoi – fără țintă precisă. Îmi treceau prin minte tot soiul de întrebări – bunăoară, cum se face că aici lumea putea sta frumos și civilizat la rând, pe lângă ziduri, pentru a ajunge în interior sau de ce într-o duminică obișnuită atâta amar de oameni preferă să vină aici, la Mitropolie, în loc să meargă la o biserică din cartier (că de astea, slavă Domnului, nu ducem lipsă). Sau de ce pe chipurile oamenilor se citește un fel de tristețe fără nume, un fel de deznădejde care pare să-i unească pe toți în periplul lor duminical prin fața moaștelor Sfintei (presupun că aceasta era ținta finală pentru majoritatea celor care se înscriau tăcuți în șirul interminabil). Întrebări retorice, al căror răspuns plutea totuși în aerul călduț de septembrie, pe fundalul căruia se contura întreaga priveliște. Am stat o vreme așa, ascultând amestecul acela de o omogentiate inexplicabilă – voci șoptite, pași împrăștiați pe caldarâm, adiere de vânt tomnatic, câte un țipăt de copil, isonul predicii rostite în interior – totul într-o armonie perfectă, ruptă din când în când de ecoul câte unui scrâșnet de roți pe asfaltul din exteriorul curții. Paradoxal, pe fundalul acesta sonor, mi-am simțit întreaga ființă impregnată de o liniște tămăduitoare. Fără să vreau mi-am concentrat pentru o clipă atenția asupra predicii. Întâmplător sau nu, cineva începuse să citească un fragment din Epistola lui Pavel către Corinteni. Mi-am amintit brusc de lectura lui Marcel Iureș, pe care am auzit-o cândva, demult… Și mai departe… nu mai știu. Clipa de liniște supremă a rămas suspendată undeva în aerul din ce în ce mai cald, apoi a dispărut, purtată de razele soarelui care se ridicase demult deasupra tuturor.
Am revenit lent la agitația mundană care se prelugise de acum și pe aleile din parcul Teatrului. Mă încadram din ce în ce mai bine în peisaj, împingând căruțul alături de alte mămici care-și făceau plimbarea matinală alături de micuții lor. Poate că, în fond, n-a fost nimic extraordinar, nici măcar vreo revelație despre sine, ci doar o stare de spirit ieșită din tiparul reveriilor mele matinale. Cine știe… însă în tot ce a urmat pe parcursul zilei am simțit prezent fiorul mistic al dimineții de duminică…
Comment
Dacă aș fi habotnic aș spune ca Maradona că a fost mâna lui Dumnezeu care ți-a trimis fiorul respectiv. Dacă aș fi ateu înverșunat, aș spune că era curent prin curtea Mitropoliei și de aici tot fiorul, unul pur fizic, dar care a devenit mistico-psihic sub influența spațiului în care te aflai asupra subconștientului. Și una, și alta, sunt perfect acceptabile din respectivele puncte de vedere (crede-mă, fără a mă lăuda, am studiat profund, zic eu, ambele fațete ale medaliei). Dar cum sunt văr'tu, o să-ți zic să-și fie de bine plimbarea. A, și nici eu nu înțeleg lucrurile alea de care vorbești.
P.S. Tu ești mai rudă cu Eminescu decât mine! 😀
P.S. 2: Cred că am chiorât definitiv și irevo..ireversibil. De cinci (!!) ori am încercat să bag caracterele alea unde trebuie și de-abia a șasea oară a fost cu noroc. De-acu o să comentez pe Google+ că e mai simplu! :))