Mă preocupă de ceva timp tema diversității și tot ce ține de ea, de la stereotipuri la discriminare, de la toleranță la acceptare și alte astfel de concepte aparent abstracte, dar cu care sub o formă sau alta ne confruntăm, de fapt, cu toții în existența cotidiană. Despre contextul în care am ajuns să am astfel de preocupări voi scrie în curând (sper) într-un alt popas mai lung, pe tărâmul poveștii unui proiect de suflet care mi-a schimbat radical percepția asupra meseriei pe care încă o practic. Deocamdată, tot ce pot să spun este că săptămâna trecută, după o pauză destul de lungă, mi-a revenit apetitul pentru diversitate sau, mai exact, pentru modul în care se manifestă ea în lumea din jur. Și pentru că teoria fără exemple concrete rămâne în sfera abstractului plictisitor, am avut parte de material de studiu pe măsură.
Dintre toate stereotipurile de care mă ciocnesc zilnic din zori până târziu în noapte, cel care mă amuză cel mai tare în ultima vreme este cel pe care-l generează un trio imbatabil: bărbați – femei – mașini și, desigur, relația dintre aceste trei categorii de personaje. Bine, dar mașina nu e o ființă, veți spune… Dați-mi voie să am îndoieli în privința asta, fie măcar și în virtutea faptului că sunt dispusă să accept apetitul stilistic al bărbaților pentru personificare în acest context. Așadar, triunghiul mașină – femeie – bărbat (ordinea este, desigur, aleatorie) a devenit în existența cotidiană modernă un soi de ménage à trois acceptat, aparent unanim de ambele tabere (eh, pe mașină nu o întreabă nimeni nimic, e drept, ea rămâne elementul pasiv în toată ecuația) generator de scântei conjugale, la figurat desigur, și uneori la propriu. Clișeele care s-au născut de-a lungul timpului în jurul acestei ciudate combinații, au devenit deja folclor contemporan, asupra căruia aproape că nimeni nu mai are curajul și energia de a interveni, din perspectiva unor stereotipuri născătoare de eterne dispute misogino-feministe. Femeile conduc mai prost decât bărbații, bărbații își iubesc mai mult mașina decât iubita, dacă o mașină e parcată prost e clar că ea a fost parcată de o femeie, dacă (femeie fiind) te duci la un service e aproape general valabil că nota de plată e dublă, iar dacă (Doamne ferește!) ajungi într-o benzinărie și îndrăznești (tot femeie fiind) să alimentezi singură ți se aruncă priviri bizare de către lucrătorii în salopete colorate, ca și cum undeva în adâncul sufletului, le e teamă că o să pui motorină în loc de benzină sau invers. Sunt malițioasă, știu, dar zău că nu intenționez să dau curs aici unei demonstrații inutile de feminism automobilistic.
Întâmplarea de zilele trecute, banală de altfel, m-a făcut să privesc dintr-un cu totul alt unghi clișeele generate de tirunghiul buclucaș. M-am trezit în zori de zi cu un link trimis într-un mesaj privat, despre care mi se precizase în seara precedentă că trebuie neapărat să îl citesc. Și nu o dată mi s-a spus, ci de mai multe ori. Adevărul este că dimineața, abia trezită din somn, uitasem complet de rugămintea din ajun. A avut însă grijă Facebookul să îmi amintească printr-o notificare ivită pe displayul telefonului fix în momentul în care cafeaua de dimineață începuse să își facă efectul. Am început să citesc articolul cu pricina (căci linkul spre asta mă ducea), un articol, așa cum probabil vă imaginați, despre mașini… unul luuuuung, bine documentat, scris corect gramatical, cu o mulțime de sfaturi și indicații despre cum funcționează un motor diesel. Inițial am zâmbit, apoi, după vreo câteva paragrafe am început să casc, iar pe la jumătate m-am lăsat păgubașă, căci efectul cafelei nu era încă, se pare, suficient de puternic ca să îmi mențină trează atenția în fața unui subiect atât de… masculin. Ei poftim, gândire stereotipă! Peste vreo două ore, am primit un alt mesaj: ”Ai citit?” Recunosc, m-am simțit un pic încurcată. Am reluat însă lectura, cu o înverșunare inexplicabilă și, culmea, am început să rețin informații și să devin captivată de text. O fi fost de la cafea? Ei hai, bine, de acord, captivată e prea mult spus, dar, în orice caz, am reușit să duc lectura până la final. Și uite așa, vrând nevrând, am învățat câte ceva despre cum să te comporți frumos cu un motor diesel, mai ales pe timp de iarnă. Mi s-a ițit însă în minte o întrebare cât se poate de firească – ”De ce mi-o fi trimis articolul ăsta lung și de ce atâta insistență să îl citesc?” n-am meditat prea mult la întrebare și poate că într-un alt context, feminista din mine s-ar fi simțit ofensată – adică ce… am nevoie de lecții de pornit mașina sau cum? Dar în virtutea diversității care mă preocupă în ultima vreme și a unei toleranțe ieșite puțin din tipare, am înțeles că, de fapt toată întâmplarea aceasta banală trebuie privită metaforic, ca un soi de lecție de diversitate sentimentală și că articolul cu pricina mi-a fost trimis, de fapt, ca o dovadă originală de… iubire.
Iubire față de mașină, desigur! (completează spiritul feminist ce încă mai zace încă în mine).
Leave A Reply