Scriu rândurile astea în drum spre aeroport, cu un sentiment ciudat, pe care încă nu știu cum să-l numesc, căci e ceva mai mult decât deja nostalgie… un amestec liniștitor de împlinire sufletească, împletit cu o oboseală plăcută, peste care se așterne deja melancolia tomnatică din Jardin de Luxembourg, pe care o simt instalându-se molcom în fiecare fibră de simțire.
Ceva din mine strigă fără ocolișuri – Uite, am făcut-o și pe asta! – Nu-mi pot stăpâni sentimentul ăsta de bucurie copilărească și nici nu trebuie! Nu, nu trebuie să ne stăpânim simțirile, mai ales pe cele care ne fac să fim vii și autentici! Dar ăsta e un lucru pe care îl înveți în timp. Prea puțini sunt cei care se nasc cu darul acesta de a-și da voie să simtă autentic. Noi, ceilalți, ne zbatem mult până să descoperim deplina autenticitate. Dar e bine și așa, căci odată ce-i prindem gustul, nimic nu ne mai poate opri să fim autentici până la capăt. Mai trist e de ceilalți, care se pierd pe drum sau poate că nici nu merg în direcția bună. Dar ce știu eu… în fond nimic nu e bun sau rău sub soare până când nu-i punem o etichetă sau alta!
A trecut săptămâna aceasta mai repede ca o clipă. Mă întorc acasă cu bateriile încărcate cum s-ar spune, cu sufletul impregnat de frumusețea locurilor care mi-au scăldat privirea, cu tălpile antrenate pentru mai mult, după cei 15 km parcurși zilnic, cu o poftă nebună de scris, pe care a trebuit să mi-o reprim (nu fără frica de a o pierde pe parcurs) în favoarea trăitului și a simțitului intens. Dacă am învățat ceva despre scris în săptămâna asta, este că nu-l poți îmblânzi din prima încercare; că e nevoie de mult exercițiu, nu doar de așternut cuvintele, ci de găsit momentele potrivite în care să le așterni, de echilibrat balața între ceea ce simți și ceea ce scrii. Căci e o iluzie gândul că poți transmite intensitatea a ceea ce trăiești prin scriitură, oricând, oriunde. Gândul ăsta îmi amintește brusc de ce cu ani în urmă mi-am petrecut atâta timp citind memorii și jurnale intime ca să-mi scriu teza de doctorat despre intenționalitate și autenticitate.
Mă uit pe fereastra autocarului și zâmbesc. Paznicul din autogară a dispărut din peisaj. Mi-au rămas în minte privirea lui jucăușă și replicile de dinainte să urc în autocar. M-a întrebat unde merg și i-am spus că spre Beauvais, încercând să leg o conversație în engleză, care îmi vine, recunosc, mai la îndemână decât franceza. S-a prefăcut încruntat și a continuat în franceză… “Mais non, mademoiselle, je ne comprends pas l’anglais, vous devez me dire en français.” Am zâmbit și am reluat în franceză. Mă simțeam mai ceva ca la școală, de parcă de felul în care pronunțam acum trei fraze banale depindea viitorul meu lingvistic. Am mai zis ceva și verdictul binevoitor nu a întârziat: “Mais voilà mademoiselle, c’est excellent! Maintenant vous venez de Paris, alors emportez le avec vous! Bon voyage et bonne journée!” Îi răspund veselă, căci simt că ziua mea deja este mai bună: “Ah oui, monsieur, c’est vrai! Merci monsieur et bonne journée à vous!”.
Autocarul e mai mult gol, doar câțiva călători cu zboruri de prânz probabil. Îmi spun că am făcut o alegere bună să îl iau mai devreme, căci, cine știe, următorul poate fi mai aglomerat. Sau poate că e doar o scuză cu care îmi justific tracul pe care îl am tot timpul când am de luat un avion și mi-e teamă să nu îl pierd. În tot cazul, mă îndrept deja spre Beauvais. Scriu pe telefon și mă bucur de ultimele raze de soare pariziene, care se dau bătute în fața norilor tomnatici. Adevărul e că sunt o norocoasă. Cu excepția ploii care m-a prins în La Poissonnière, am avut parte de cea mai faină vreme la Paris! Cred că sfârșitul de august este cea mai bună perioadă de vizitat Parisul, indiferent ce și cum îți propui să faci.
Mai e puțin până la Beauvais, încerc deci să-mi potolesc elanul meditativ. Îmi fac ordine în gânduri și recapitulez ceea ce mi-am propus să împărtășesc despre periplul meu parizian. O mulțime de gânduri, notițe luate în grabă, sute de poze în memoria telefonului, toate își așteaptă rândul să fie împărtășite. Așa că să nu vă surprindă dacă în perioada următoare conturile mele de pe rețele sociale se vor umple de atmosfera pariziană, surprinsă în imagini și cuvinte, chiar dacă mâine plec într-o altă călătorie, diferită, dar mult așteptată… la Focșani, la Boovie.
Un lucru e sigur – tot ce-mi doresc prin postările astea e să împart bucurie, să inspir dorința de a savura viața în detaliile ei semnificative. Nu e rost de laudă, căci dacă e s-o luăm pragmatic nu e mare scofală să respiri aer de Paris, fără să te coste o avere. Dar despre asta și despre cum poți să ai un sejur ieftin, dar splendid la Paris, poate că o să povestesc la un moment dat (deși nu e neapărat pe lista mea de subiecte prioritare).
Mă apropii de Beauvais, așa că mă grăbesc să închei și încerc să-mi păstrez energia pentru atmosfera din aeroport, căci ziua e lungă și sper ca pofta de scris s-o facă să pară mai scurtă și mai puțin obositoare. Si dacă tot am luat Parisul cu mine… “A bientôt, alors!” 🙂
Leave A Reply