Am așteptat atâta vreme dimineața asta, încât acum, că a venit în sfârșit, aproape că îmi pare ireală. Da, azi e marea mutare. Abia am reușit să mă strecor printre maldărul de cutii care-și așteaptă călătoria spre alt spațiu în care își vor continua existența lor monotonă de obiecte perisabile. Bucătăria este însă intactă. Am refuzat să împachetez ceva de de prin ea, cel puțin deocamdată. Îmi place să cred că măcar spațiul acesta al revelațiilor matinale, cum îmi place să-l numesc, va rămâne intact nu doar în memoria mea. Desigur, motivul real al neclintirii obiectelor din bucătărie este faptul că mobila oricum nu se potrivește dincolo, pentru că a fost gândită special pentru suprafața de aici. Dar continui să mă amăgesc cu ideea că bucătăria asta, una din primele mele satisfacții în materie de estetică a decorării casei, va rămâne mereu neschimbată și că voi putea oricând, cel puțin teoretic, să revin aici ca să savurez o cafea, însoțită de ritualul meu matinal…
Privirea mi se îndreaptă aproape involuntar spre geam. Undeva pe aproape, pe fundalul sonor al mașinilor care trec leneșe pe strada deja aglomerată la ora asta, se aude un tropăit de cai. Poate părea bizar, dar de fapt e un sunet familiar. Trec adesea pe aici căruțe care merg spre casele de pe Galata. Fac abstracție de situația în sine și prefer să rețin doar sunetul sacadat al potcoavelor care se izbesc ritmic de asfalt. Geamurile de la blocul de vizavi au început să se deschidă unul câte unul. Nu iese încă nimeni la fereastră, dar deodată îmi trec prin minte chipuri. Chipuri străine, a căror identitate îmi va rămâne probabil întotdeauna necunoscută, dar care, paradoxal, îmi deveniseră atât de familiare – doamna de la opt, pasionată de florile care-i colorează pervazurile, bătrâna de la șapte care admiră non stop peisajul pe geamul de la bucătărie și pe care adesea am comparat-o cu o statuie vie, adolescentul de la 9, cu freză emo, care-și fumează tacticos țigara și care între timp nu mai este adolescent, ci bărbat în toată firea, câinele alb, tot de la 9, pe care nu l-am mai văzut de ceva vreme cu lăbuțele pe pervazul bucătăriei… Un întreg spectacol pe care l-am privit de atâtea ori involuntar… Jos, invariabil, eternele tomberoane, populate din când în când de câte vreun sărman care-și caută prânzul sau câteva vechituri care să-l ajute să întâmpine iarna. Îmi ridic rapid privirea, ca să nu mă enervez. Măcar azi Salubrisul nu are program matinal și nu-mi bruiază reveria cu zgomotul infernal al mașinii care ridică gunoiul.
Îmi ridic privirea și, fără să vreau, mă las învăluită de melancolie și de imaginea lucrurilor de care mă leagă atât de multe clipe pe care le-am adunat în suflet în cei 11 ani pe care i-am petrecut aici. Dealul a început să capete culori ruginii, e mai frumos ca niciodată și parcă vrea să-mi facă în ciudă. Îmi trec prin minte, ca într-un film, clipe… săruturi în ploaie țopăind desculț prin bălți, asfințituri magice în bătaia vântului, nămeți de zăpadă rivalizând cu piatra sclipitoare a inelului… Apoi gândul îmi fuge, odată cu privirea, pe câmpia care mărginește Bahluiul… oameni de zăpadă, Elisa înfofolită în geaca de fâș roșie, scrâșnet de săniuță pe imensitatea albă… Undeva, la mijloc – Arcadia, locul în care am făcut cunoștină cu minunea mică, cu Tudor și în care am aflat că se poate să avem și noi civilizație în orașul ăsta. Mai aproape… grădinița și creșa – cu amintiri contrastante cu cele dinainte. În stânga, strada pe care se aude din când în când câte un scârțâit de roți al vreunei mașini conduse de vreun șofer teribilist… De câte ori nu am stat cu inima cât un purice până o vedeam pe Elisa pe celălalt trotuar, în timp ce o urmăream cu privirea în drumul ei spre școală… Absorb dintr-o privire panoramică toate imaginile ca și cum aș vrea să mi le întipăresc bine bine în memorie, ca nu cumva să mi le șteargă vreodată cineva. Le interiorizez cu fiecare amintire care-mi trece prin minte. Și mă retrag încet încet în spațiul minuscul al bucătăriei – ea însăși loc sacru al atâtor amintiri. Îmi trec prin minte chipuri de oameni care au trecut pe aici, replici pe care le-am auzit sau le-am rostit, clipe de poveste sau de coșmar, trăite în întunericul nopții sau în lumina diafană a răsăritului care se reflectă mereu în geamurile blocului vecin… pe câteva dintre ele le retrăiesc acum ca și cum s-ar întâmpla aievea…
Apoi, totul se oprește brusc. Câteva lacrimi mi se opresc și ele în gât, odată cu nostalgia de care încerc să nu mă las copleșită, pentru că mă așteaptă o zi grea, cu alte împachetări și despachetări… de amintiri strecurate în obiectele care îmi umplu casa în care s-au scurs mai bine de 10 ani dintr-o viață de om. Cafeaua a e pe terminate, la fel și dimineața mea nostalgică. Gustul înecăcios al zațului de pe fundul ceștii și norii care s-au abătut asupra pădurii de pe Galata mă trezesc inevitabil la realitate. Realizez brusc că îmi va fi dor… Nu știu exact de ce anume, dar știu că-mi va fi dor… Îmi va fi dor, într-un fel sau altul, de partea din mine pe care o las între pereții aceștia – mărturie tăcută a trecutului – și de această ultimă ceașcă de cafea băută în bucătăria din Mircea și de toate lucrurile frumoase care se ascund în clipele nostalgice pe care le-am trăit în dimineața asta…
Leave A Reply