Scriam undeva că fericirea e generată de oameni, de locuri şi de clipe a căror consistenţă dau formă şi culoare vieţii. Nu mi-am propus să transform blogul acesta într-o odisee a fericirilor personale, cu toate că, în fond, fericirea e una dintre puţinele mize ale perindării noastre efemere prin univers. Însă fără să vreau mă las fascinată de ceea ce mă înconjoară şi continui în fiecare zi să mă minunez de tot ceea ce-mi îmbogăţeşte existenţa pe care până de curând o credeam monotonă. Iar oamenii cu care interacţionez, sub o formă sau alta, îmi dau mai mult decât oricând în trecut, sentimentul că singurătatea e doar o formă voluntară de primenire spirituală, de care sufletul are nevoie din când în când. Suntem, prin natura noastră umană, fiinţe care au nevoie de alte fiinţe pentru a supravieţui emoţional. (Recunosc că eticheta de fiinţe sociale îmi displace). Iar atunci când prin viaţa noastră trec oameni minunaţi am face bine să-i păstrăm, dacă nu aievea, măcar în memoria sufletească…
Spuneam cândva cuiva că pentru mine oamenii se împart procentual în 1% şi restul, prima categorie (cei puţini, cum îmi plăcea să-i numesc…) fiind şi singura care contează. În timp, mi-am dat seamă că sunt prea drastică şi că, de fapt, oamenii pot trece foarte uşor dintr-o categorie în cealaltă, în virtutea unui gest sau a unui cuvânt suficient de puternic care ne poate zgudui întreaga existenţă. Ţelul este, cred, să-i păstrăm pe cât mai mulţi în prima categorie, aşa încât, după o vreme, cifra să nu mai aibă sens pentru că devine neîncăpătoare. Nu ştiu dacă azi mai cred în teoria oamenilor puţini… Îmi place mai degrabă să cred că există oameni frumoşi (chiar şi pentru o clipă…), care ne înfrumuseţează propriul destin şi fără de care ne-am simţi mai stingheri pe lume. Despre ei şi despre trecerea lor prin viaţa mea mi-ar plăcea să pot scrie aici. Da, spun bine că mi-ar plăcea, pentru că uneori mi-e imposibil să transform în litere înşirate pe hârtie virtuală emoţiile pozitive pe care mi le dau fiinţele dragi. Trăirea învinge adesea cuvintele şi le lasă goale… Nu pot decât să sper că-mi vor fi iertate stângăciile ce mă subjugă adesea atunci când sufletul o ia înaintea raţiunii din cauza / datorită oamenilor frumoşi din viaţa mea…
Oamenii frumosi te pot face sa visezi iar visele isi au locul doar in ei. Vei fi unul de-al lor atat timp cat ai sa le visezi frumusetea.
🙂