20 august 2025. Ieri am plecat de la Cund, azi am aterizat la Paris. E greu de explicat sentimentul – desprindere de un paradis verde și de oameni frumoși, eternă reîntoarcere la o iubire eternă. Uneori mă întreb cum se vor resimți aceste teleportări emoționale peste timp.
N-am dormit prea mult (a se citi „deloc”), căci frica mea de a nu pierde avioane matinale este incurabilă. Mi-am actualizat playlistul parizian și mi-am descărcat suficiente filme ca să treacă mai repede timpul în avion. De altceva oricum nu sunt în stare în dimineața asta.
Timpul a zburat efectiv, odată cu avionul care nu a avut niciun minut de întârziere. După răsăritul intens, admirat printre nori pufoși, cerul cenușiu de la Beauvais mă deprimă. Cred că e prima dată când săptămâna mea de august la Paris începe cu nori. Resimt vremea asta mohorâtă ca pe un fel de ceartă. E ca și cum Parisul e bosumflat că l-am ignorat în ultimele luni și m-am lăsat impresionată de alte locuri. Ba, mai mult, despre unele dintre ele am apucat să și scriu, ceea ce nu am mai făcut de prea mult timp cu el, cu dragul meu Paris.
Ies repede din aeroport, trag cu ochiul în treacăt, la masa unde am stat cu aproape două luni în urmă, când am pornit pe Camino Portugues și merg spre autocarul care mă duce către Paris. Mi-e drag să aud vorbindu-se în franceză în jur, cu toate că aeroportul din Beauvais nu este neapărat cel mai fericit loc pentru a gusta muzicalitatea limbii.
Sunt în drum spre Paris. E înnorat și am un sentiment de familiaritate cu tot ce e în jur. Nu mai este emoția din anii trecuți. Încerc să-mi dau seama dacă asta spune ceva despre mine sau nu. E prea dimineață totuși pentru întrebări filozofice. N-am nici cea mai mică idee ce voi face azi, dar ce știu este că am nevoie, ca în fiecare an, de zilele acestea pariziene, oricum vor fi fiind ele. Și mai știu ceva: de data asta voi scrie. Nu pentru că trebuie, ci pentru că simt că e ceva în cuvintele astea pe care le înșir, care mă salvează. Așa că… Paris, je viens! 🙂
Saint-Denis Université – aglomerație, turiști, nevoia de a mă evapora cât mai repede din zonă. Trec peste inconveniente, căci ele fac parte din rutina sosirii și a plecării. Îmi instalez greu aplicația de transport și simt deja nostalgia tichetelor de carton t+. E încă devreme și nu am niciun plan. La hotel, check-in-ul normal este de la 17:00, iar cel mai devreme este de la 13:00. Anul trecut, înainte să mă cazez, am vizitat Museé de Cluny, care e foarte aproape de hotel. Anul ăsta nu mi-am propus nimic special și sunt oricum extrem de obosită. Jardin de Luxembourg pare o idee bună. Dar îmi amintesc că mi-au rămas multe restanțe de anul trecut. Museé Zadkine este una dintre ele. Da, de ceva timp am început să completez o listă cu lucruri noi de explorat în Paris. Adaug și tai în fiecare an. Și iar adaug, apoi tai pe cele pe care reușesc să le explorez. Și am sentimentul că lista asta nu se va goli vreodată, nu în viața asta, cel puțin.
Cobor, pentru prima dată în acești 5 ani de când a apărut în viața mea „august la Paris”, în altă parte decât la Odéon: Montparnasse Bienvenue este locul din care îmi încep aventura pariziană în acest an. Ies de la metrou prin Gara Montparnasse. Mă trec fiori. Din locul ăsta, cu doi ani în urmă, luam trenul spre Bayonne, apoi spre Saint-Jean-Pied-de-Port, de unde avea să înceapă aventura vieții mele – El Camino. Realizez brusc că azi am trecut prin două locuri care m-au dus spre Camino. Și-mi trece prin minte că drumul meu spre Camino a început din Paris. Coincidențe. Sau nu! Îmi alung deliberat gândurile astea. Camino e Camino și Parisul e Paris. Nimic mai simplu. Un triangle aux amandes și un petit croissant au beurre mă introduc cu totul în atmosfera pariziană. Trec pe lângă Tour Montparnasse, apoi pe lângă Caffé Odessa, pe străduțele pitorești din cartier, o iau pe jos, alene, spre muzeul al cărui nume mi-a venit răzleț în minte și nu-mi pare rău că am coborât din metrou aici.
Museé Zadkine se află pe Rue d’Assas, într-o casă mică, pitită printre clădiri tipic pariziene, ferită de indiscrețiile străzii. Aici au locuit timp de aproape patru decenii, între 1928 și 1967, sculptorul Ossip Zadkine, împreună cu soția sa, pictorița Valentina Prax. De altfel, amenajarea muzeului i se datorează, căci Valentina Prax și-a dedicat ultima parte a vieții promovării operei lui Zadkine, acest artist de origine bielorusă, care a sosit la Paris la 22 de ani și a devenit în scurt timp unul dintre artiștii de seamă ai avangardei, alături de alți tineri talentați pentru care Montparnasse era un spațiu al reveriei. Muzeul găzduiește o colecție generoasă de opere atât ale lui Zadkine, cât și ale Valentinei Prax, aceasta fiind reorganizată anual. Vizita este gratuită, iar timpul petrecut aici este cu siguranță un timp câștigat. Mica grădina din curtea casei este o oază de liniște.
Jardin du Luxembourg. Aproape ora 12:00. La Paris e aproape toamnă în plin august. Am intrat în grădină prin poarta Assas. Nu-mi amintesc să fi intrat vreodată pe aici. Totul e parcă decupat din altă lume. Mi-au atras atenția câteva titluri de expoziții care încă mai pot fi vizitate până pe 25 august. M-am plimbat fără țintă o vreme, așa, cu rucsacul în spate. Am trecut pe lângă pavilionul cu expoziții, apoi pe lângă statuia libertății și am mers prin frunzele galbene, foșnitoare. Apoi mi s-a descărcat telefonul de tot și m-am simțit eliberată. Am petrecut aproape două ceasuri hoinărind pe aleile parcului, m-am uitat cu nostalgie la bucuria copiilor care se joacă cu bărcuțe plutitoare pe apa din bazinul înconjurat de scaune verzi, am lăsat soarele să-și facă de cap cu pleoapele mele obosite și grele de atâta nesomn. Și, Doamne, ce bine a fost!
La Louisiane, Rue de Seine 60. Camera 46, de la etajul 3 e gata, mă așteaptă cuminte, ca de obicei. Oh, nu, au schimbat decoru! De fapt, doar aranjarea obiectelor în cameră. Totul e acum în oglindă, mai puțin măsuța cu veioză și cafetieră. Îmi ia ceva timp să mă obișnuiesc, dar n-am vreme de mofturi. Parisul mă așteaptă! Somn? Nici vorbă!
Un duș scurt, haine schimbate, un refresh la machiaj și gata! O iau în pas vioi pe Rue de Buci, apoi pe Saint André des Arts, până la Pont Saint Michel. Îmi trece prin minte că aș putea să vizitez La Sainte Chapelle, pe care de ani buni o tot amân, așa că mă îndrept spre ea. Prea târziu, programul de vizitare e până la 18:00, așa că mă întorc la Notre Dame, care s-a redeschis anul acesta, după renovarea care a urmat incendiului din 2019. Coada e destul de mare, dar merge repede, așa că în mai puțin de 15 minute reușesc să intru în catedrală. E frumoasă, dar am un straniu sentiment de neliniște. Mulțimea se mișcă circular, e ca un val cu tempou regulat. Simt că mă sufoc. Încerc să admir arhitectura, vitraliile, dar nu îmi iese. E prea multă lume. Mă las purtată de val spre ieșire și abia când simt razele soarelui printre gene mă simt mai bine. Cred că oboseala abia acum mă doboară. Îmi spun în gând că voi reveni în altă zi la Notre Dame, deși știu că va fi mereu la fel de aglomerat. Aș putea veni totuși foarte dimineață. Voi vedea. Cu gândurile astea în minte, chiar când pășesc afară, îmi plimb degetele peste imensa ușă din lemn a catedralei, încrustată cu decorațiuni din fier. Pentru câteva secunde mă trec fiorii. În vârfurile degetelor îmi palpită secole de istorie. Câte milioane de mâini au mângâiat oare, peste ani, poarta aceasta?
Zâmbesc și mă îndrept aproape adormită spre Shakespeare & Company, care este de cealaltă parte a podului. E coadă și aici, dar mă simt mai în siguranță. Este unul dintre locurile mele preferate, așa că merită un sfert de oră de așteptare. Vizita în vechea librărie îmi face bine. Până la hotel simt că plutesc, pe străduțele înguste și arhipline. Mi se pare mie sau e mai aglomerat decât de obicei? Nici nu mai contează. Mi-am cumpărat o traistă de pânză decorată cu macarons (ritualul meu din prima zi), ca să am cu ce hoinări mâine pe umăr.
E deja seară. Nu mi-e somn, dar simt oboseala în fiecare os. Mă răsfăț cu o Religieuse luată din Carrefour-ul de peste drum, în timp ce mă gândesc la ce-o să fac mâine. Habar n-am ce-o să fac. Doamne, ce dor mi-a fost de sentimentul ăsta! Ce dor mi-a fost… de Paris! (va urma)
Leave A Reply