Știu, după titlu, s-ar zice că învăț pentru bac ori, mai rău, că mă chinuie muza să măresc patrimoniul de maculatură al cărților de eseuri pentru bac cu vreun nou și inedit exemplar. Cum bacul l-am dat însă cu mult timp în urmă, iar muza didactică nu mă vizitează decât în momente neașteptate și doar ca să-mi amintească de faptul că urăsc șabloanele, nici poiana lui Iocan și nici memoria involuntară din titlul de mai sus nu au vreo legătură directă cu romanele atât de îndrăgite de viitorii candidați la examenul de bacalaureat. Singura legătură este, probabil, una subconștientă, ce ține de o deformație profesională ce-mi dă uneori dureri de cap, aceea de a face tot felul de asocieri cu iz metaforic.
Despre ce este totuși vorba?! În esență despre nimic important… doar un alt crochiu urban care-mi atrage atenția, făcându-mă să zâmbesc, ca atâtea altele, în momente în care mă desprind cu totul de încrâncenarea cotidiană cu care ne trăim adesea fiecare zi în banalitățile ei.
Locuiesc de aproape un an în Tătărași, unul dintre cartierele cele mai eterogene ale Iașiului, aș zice, din punctul de vedere al peisajelor. Unul dintre motivele pentru care am ales, de altfel, apartamentul în care locuiesc a fost priveliștea care mi se înfățișează atunci când deschid dimineața ferestrele bucătăriei sau pe cele ale livingului. Dacă fac un mic efort și ignor colțul vizibil al blocului din stânga, mă simt… ca la țară. Verdeață cât cuprinde, acoperișuri răzlețe de case, unele mai ponosite, altele viu colorate, două trei curți ticsite cu tot felul de lucruri ce te ajută fără să vrei să faci profilul locatarilor și, din când în când, câte o pisică plimbându-se nestingherită printre straturi cu legume frumos rânduite în cei câțiva metri pătrați din spatele blocului – semn clar al faptului că suntem un popor de agricultori înnăscuți. Toată această priveliște mi se oferă în fiecare dimineață, printre aburii leneși de cafea. Savurez de fiecare dată tabloul și mă surprind adesea descoperind noi și noi detalii ale acestui mic univers ce se transformă de fiecare dată în oaza mea de energie matinală. În general peisajul e tăcut, liniștea e ruptă uneori doar de bâzâitul vreunui avion ce se ridică la fel de leneș dintre păduri, căci dincolo de tabloul acesta se află aeroportul, iar mai nou de ciripitul păsărelelor care-mi asigură fundalul perfect pentru a asimila energia matinală.
Azi însă tabloul a fost colorat de un alt fel de fundal sonor – o conversație zgomotoasă între câțiva inși pe care nu-i puteam vedea, dar care, clar, erau foarte veseli de dimineață. Am ignorat gălăgia și mi-am savurat în continuare licoarea amăruie plimbându-mi haotic privirea peste dealurile înverzite de dincolo de acoperișuri. M-a tulburat însă o replică tăioasă, rostită intenționat mai tare: ”Bă trădătorilor! Sunteți niște trădători!” Indivizii veseli se despărțiseră, apucând care-ncotro, însă unul dintre ei, a cărui siluetă o puteam distinge vag printre garduri rămăsese în urmă și asta l-a supărat pesemne grozav. Nu prea am înțeles sensul replicii, însă, nu știu prin ce mecanism al memoriei involuntare, mi-am amintit subit de un alt peisaj matinal pe care îl vedeam zilnic, tot pe geamul de la bucătărie, cu câțiva ani în urmă, pe vremea când locuiam într-un alt cartier. Acolo, între alte blocuri, alți cetățeni veseli, își făcuseră un fel de curte comună în care se adunau zilnic ca să socializeze. Erau, îmi aduc perfect aminte, doar bărbați. Locul era îngrădit cu gard viu, iar în interior – un mic paradis construit cu grijă de membrii grupului respectiv. De sus, de la geamul bucătăriei, puteam vedea interiorul acestui loc interzis privirilor indiscrete. De la poartă (da, locșorul cu pricina avea și poartă!), care era cu grijă încuiată în fiecare seară, până la masa din mijloc, erau aranjate frumos dale mari din piatră, iar de jur împrejurul mesei, într-un design care sfida, cred, orice imaginație a vreunui specialist într-ale peisagisticii, erau înghesuite ghivece cu flori de toate soiurile. Undeva, într-un colț, trona un frigider vechi despre al cărui rol m-am întrebat mereu. Nu m-ar fi mirat ca printr-o invenție neprețuită a genialității locatarilor grădinii, frigiderul acela să fi funcționat… A rămas însă un mister, căci nu am locuit acolo decât un an de zile. Suficient însă cât să mi se întipărească în minte imaginea spațiului acesta sacru, ocrotit de cei care îl populau în fiecare după-amiază, împreună cu nelipsitele cutii de table și cu peturile de bere aferente. Uneori se auzea doar țăcănitul zarurilor, alteori era însă zarvă mare – se discuta politică ori se analizau meciuri. Puteam să înțeleg asta din frânturile de conversații ce ajungeau până la geamul meu, de la al cărui pervaz priveam adesea orașul, deconectându-mă total de la grijile mele. Într-una din zile, când discuțiile erau aprinse tare acolo jos, mi-a trecut prin minte că locul acela era un fel de poiană a lui Iocan urbanizată grotesc. N-am reușit să identific însă printre vizitatorii zilnici niciun Moromete…
Toate amintirile acestea răzlețe mi-au trecut prin minte azi, când l-am auzit pe cetățeanul supărat pe trădători. Tot el mi-a întrerupt la fel de brusc amintirea, cu o altă replică, în aceeași notă de revoltă hilară, care m-a făcut să mă dumiresc în privința motivului trădării: ”Daaaa băăă, niște trădători sunteți! Am băut împreună, trebuia să plecăm împreună! Da’ voi m-ați lăsat aici! Neam de trădători ce sunteți!” Am zâmbit în timp ce-mi închideam fereastra, spunându-mi că, în fond are și el dreptatea lui… Nu știu dacă și-o mai fi continuat ori nu discursul supărat ce dădea o notă veselă tabloului meu matinal, căci cafeaua se terminase de ceva vreme și dincolo de amintirea răzleață a poienei lui Iocan dintre blocuri ori dincolo de liniștea aceasta aparentă a peisajului semirural de afară, mă aștepta jungla urbană în care urma să plonjez odată cu primul huruit al motorului mașinii ce se odihnea cuminte în fața blocului.
Leave A Reply