M-am străduit toată săptămâna să găsesc câteva clipe în care să-mi adun gândurile și să le fac vânt apoi pe taste, pentru a le împrăștia în eterul virtual. N-am reușit, cu toate că aveam cel puțin două teme de meditație (pe care le-am trecut pe o listă la fel de virtuală cu teme de gândit și de simțit). Nu știu dacă e de vină căldura asta agasantă, faptul că nu reușesc să mă readaptez la mediul citadin după săptămâna atât de calmă petrecută în locul copilăriei sau e pur și simplu o lipsă de organizare în tot ceea ce fac. În fine… printre știri care se repetă obsesiv, printre momente absurde care mă fac să plonjez într-o realitate enervantă tocmai când sunt pe punctul de a evada din ea, mai am și clipe în care îmi amintesc cine sunt sau, mai degrabă, descopăr că sunt și altcineva decât mă obișnuisem să fiu. Azi, bunăoară… Elisa a plecat în tabără. Prima tabără în care pleacă singură, cu un grup de copii pe care nu îi cunoaște, pentru șapte zile. Un fapt banal, în fond… și totuși, ziua de azi mi-a fost marcată de această plecare, într-un fel pe care numai cei care sunt părinți de copii mari îl pot înțelege.
Ne-am trezit de la 4 jumătate, pentru că la 5:30 trebuia să fim în autogară. Mi-am pus ceasul să sune de două ori, dar am reacționat rapid de la primul zgomot al soneriei. Am deschis ușor ușa de la camera Elisei. Era trează deja, dar se făcea că doarme. M-a amuzat. Mi-am amintit brusc cum nu puteam să dorm înaintea unui astfel de eveniment, pe vremea când eram de vârsta ei. S-a mișcat de zece ori mai rapid decât în diminețile în care se pregătește pentru școală, nu a făcut mofturi la micul dejun, cu toate că era foarte devreme. S-a pieptănat singură și a fost gata înaintea mea. Pe moment n-am realizat toate aceste lucruri, dar acum, când mă gândesc la ele îmi dau seama cât de mult trebuie să fi însemnat pentru ea ziua aceasta. Am pornit în pas alert spre mașină. Și-a cărat singură rucsacul și trolerul, ca să exerseze. N-a protestat deloc, ba chiar s-a oferit să mă ajute să ridic trolerul în portbagaj. Pe drumul spre autogară am făcut un fel de conversație tipică părinte – copil, cu replici tipice de genul „Vezi, ai grijă să…” și răspunsuri concise, la fel de tipice – „Da mamă, am reținut!”. Am ajuns prea repede (doamne, cât de tare mă enerva mama când mă punea să mă trezesc atât de devreme, ca să nu întârziem și eram nevoită să aștept cel puțin un sfert de oră până veneau ceilalți copii…), dar minutele au zburat și mai repede. S-au strâns toți copiii – unii cu părinți, alții singuri – au urcat, le-am făcut din mână și… gata. Cu zgomot surd, autocarul s-a îndepărtat pe șoseaua încă goală la ora aceea matinală de dumincă. Am rămas acolo nemișcată pentru câteva clipe, printre părinții aceia pe care nu-i cunoșteam și care povesteau toți același scenariu, cu alte replici – „A mea nu a vrut să-și ia haine groase…”, „Vai dragă, i-am pus cu forța un hanorac și o geacă…”. Îmi trecea prin minte seara dinainte, în care timp de vreo oră am făcut împreună cu Elisa bagajul… Regretam din suflet toate observațiile pe care i le făcusem în ajun, dar mă felicitam că am lăsat-o să-și ia toate hainele pe care și le alesese (deși, probabil că nu va purta nici jumătate dintre ele) și că i-am amintit să nu-și uite parfumul preferat și perechile de cercei colorați.
M-am desprins brusc din grupul mamelor care nu se dădeau plecate din autogară. Pe drumul de întoarcere mi-am lăsat sufletul cuprins de un soi de vertij pe care nu l-am mai simțit de ceva vreme. Mi s-a pus un nod în gât, ca și cum tocmai aș fi trecut un examen important. Mi s-au umezit ochii și gândurile mi se frângeau în mii de silabe, apoi, brusc, se contopeau într-un fel de căldură intensă care îmi pulsa în fiecare bătaie a inimii. Nu știu dacă era din cauză că trăiam, prin Elisa, clipe din propria adolescență sau pentru că, așa, cu toată zăpăceala mea, am realizat brusc (pentru a câta oară oare?) că am o minune de fată, că Elisa e copil mare, că sunt o mamă care, după toate probabilitățile, va fi mai stresată decât propria mamă, că…
În explozia asta sentimentală, am conștientizat pentru o clipă faptul că de ceva timp nu m-am mai bucurat de un răsărit atât de frumos. Cu soarele răsărind în stânga, am pornit-o spre casă, unde mă aștepta o altă minune mică, care urma să se trezească și să-mi umple ziua de bucurie. Și peste toate, în boxe răsuna un refren pe care Elisa mi l-a pus de nu știu câte ori în ultima săptămână, întrebându-mă dacă-mi place… We are young…We are young …Să fie oare un paradox faptul că de la un moment dat în viață începem să ne simțim în egală măsură tineri și bătrâni atunci când ne privim propriii copii?
Super!
Mi-am selectat blogul acesta la Favorites.
Felicitari!
V. Amarie
Mulțumesc!
Ehe, puiul și-a luat zborul…iar mama experimentează sentimente noi…aici sunt eu la nivelul 1, nivel la care puiul meu încă nu și-a dezvoltat suficient „simțul zborului”…dar va veni și momentul ăla…
P.S. Nu mă pot abține să nu-ți dau și niște sfaturi „tehnice”, dar mai pe seară, când o să găsesc exact ce trebuie…
O, da, va veni…și nici nu o să-ți dai seama când trece timpul. Diferența majoră e că tu vei avea altă perspectivă. Și știu eu cum e cu tăticii de fete…:)))
PS: Aștept sfaturile tehnice cu nerăbdare.
Nici acum nu prea îmi dau seama când zboară timpul…
P.S: Nu le-ai găsit pe profilul Google+??