Am mai spus-o și o voi spune întotdeauna, mai ales atunci când ceea ce ni se întâmplă are în sine și un strop de magie: totul, absolut totul are un sens care, mai devreme sau mai târziu ni se revelează. Mi-a trecut prin minte din nou ideea aceasta devenită laitmotiv al existenței mele, cu o săptămână în urmă, când încă nu eram hotărâtă dacă să răspund sau nu provocării de a participa la Urzeala Bloggerilor, o nouă ispravă simpatică a celor de la blogalinitiative.rope care nu-i mai vizitasem virtual de ceva vreme.
Am aflat, așadar, despre Urzeala Bloggerilor într-o după-amiază banală, în care mintea îmi era prea obosită de întrebări și răspunsuri din alte dimensiuni, încât să mai facă față unei noi provocări intelectuale. Totuși, fie de la efectul spontan al cafelei decofeinizate pe care o beau în ultima vreme, fie de la cine știe ce alt stimul, imaginația a început să capete aripi în clipa în care am dat și peste cealaltă Urzeală, a Tronurilor, cea din care se inspiră, de altfel, conceptul cu care blogalinitiative.ro provoacă fantezia bloggerilor. Urzeala tronurilor sau Game of Thrones (încă nu m-am hotărât care denumire îmi place mai mult) nu îmi spunea mare lucru în după-amiaza aceea. Și totuși, pe undeva prin subconștientul meu, se aprinseseră deja câțiva licurici. Știam sigur că văzusem cartea undeva, pe o masă, aveam imaginea volumelor suprapuse, în culori sumbre, așteptându-și rândul la lectură, dar nu îmi aminteam când și unde imortalizase creierul meu un astfel de instantaneu. Apoi, mi-au răsărit în minte și niște imagini de războinici, însoțite de tot felul de citate… pe astea le văzusem sigur pe Facebook, pe vremea când încă mai înregistram involuntar tot felul de detalii din haoticele călătorii virtuale… Apoi, deodată, prin nu știu care lucrptură a destinului, mi-am amintit: domnul M.! Da, cărțile le văzusem pe masa domnului M., tatăl bunei mele prietene. Iar imaginile cu citate, dacă nu mă înșală memoria, și nu cred să mă înșele, se perindaseră cândva pe zidul ei virtual. Am pus imediat mâna pe telefon, fără să mă gândesc prea mult la motivația faptului în sine, și mi-am întrebat prietena de ce îi place Game of Thrones. Mi-a răspuns dintr-o suflare în câteva cuvinte care m-au fascinat și pe care am rugat-o apoi să mi le scrie, pentru a sta mărturie impulsului meu de neînțeles de a da curs unei provocări despre care nu aș fi crezut că ă va fascina…
”Pentru că este un roman fantasy foarte bine scris, poate cel mai bun fantasy pe care l-am citit… Pentru că ecranizarea se ia pur si simplu la trânta cu limitele imaginației: prin efectele introduse, prin jocul suprarealist al actorilor, prin profunzimea replicilor… Pentru că doar așa pot trăi într-o lume pe care nu am cunoscut-o niciodată si care totuși îmi este atât de aproape fără să știu cum și de ce… Pentru că pot trăi încă o mie de vieți ale unor personaje pline de substanță… Pentru că dincolo de urzeala poveștii, dincolo de firul narativ în sine, poți înțelege ființa umană în toate ipostazele ei contradictorii – ca ființă divină, ca forță magică, ca întruchipare a maleficului, ca prezență metafizică… Pentru că totul in GoT se construiește ca un tablou perfect al coincidenti(ei) oppositorum… Pentru că, într-un fel, prin experiențe de genul GoT putem depăși mai simplu lungul şir de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice zi e compusă… Pentru că există un personaj profund metafizic precum Tyrion Lannister… Pentru că mă vindecă de nostalgii și insomnii…”
După o astfel de declarație, de piatră să fii, și de-ai pluti într-o totală ignoranță și încăpățânare de a refuza un anumit gen de filme, nu ai cum să nu devii curios. Și mai ales când astfel de cuvinte îți pătrund în suflet prin mijlocirea unui om atât de drag. Am căutat în aceeași zi cartea și filmul. Le-am găsit destul de rapid pe amândouăși acesta a fost doar începutul aventurii care avea să urmeze.
Inițial a fost doar curiozitatea. Și recomandarea prietenei mele dragi… Apoi a venit și discuția cu domnul M., tatăl prietenei mele, devorator de literatură SF, care mi-a mărturisit că pentru el Urzeala tronurilor este cea mai bună carte pe care a citit-o în ultimii ani, iar filmul, ca să-l citez, ”bate tot ce s-a realizat în ultima vreme” în acest gen. Domnul M. m-a întrebat ce m-a apucat cu Urzeala… I-am povestit, în mare, care e treaba cu provocarea de la blogalinitiative.ro și i-am mărturisit că mă bate gândul să mă apuc de citit și / sau de văzut filmele. Mi-a mărturisit că momentan este mai îndrăgostit de film decât de carte, dar că le devorează pe amândouă. M-a avertizat însă că pentru a gusta povestea și sensurile sale e nevoie de răbdare, de pasiune construită în timp, de subtilitate și de o cultură mitologică sedimentată din copilărie de nume grele, olimpiene, de cavaleri medievali ori de nibelungi. A fost o conversație tare simpatică, la capătul căreia am decis că trebuie să intru, cu orice risc, în universul numit Game of Thrones. Și am făcut-o. La început cu stângăcie și cu oarecare prejudecăți.
Deformația profesională m-a împins mai întâi spre carte… Cum să văd filmul înainte de a citi cartea? Uite așa bine, aveam să îmi răspund ulterior. Despre George R.R. Martin nu auzisem vreodată, în ciuda premiilor numeroase obținute de domnia sa în ultimii ani și în ciuda imensului succes al cărților pe care le-a scris. Cu toate astea, aș fi ipocrită dacă aș afirma că ignoranța aceasta aparentă mi-a creat vreo frustrare sau vreun complex de inferioritate față de fanii declarați ai fenomenului GoT. Nici pe departe… cu atât mai mult cu cât priele pagini ale cărții nu m-au ținut prea mult în fotoliu. Am renunțat repede la lectură și la prejudecata că trebuie musai să citești mai întâi cartea înainte de a-i vedea ecranizarea. Am dat, așadar, play… sezonul I, episodul 1. După primele 10 minute, primul impuls a fost să renunț. A contribuit cu siguranță la acest impuls și faptul că vizionarea era însoțită de un sandviș pe care stomacul meu a refuzat categoric să îl mai înghită după primele scene. Cunoscătorii intuiesc, probabil, de ce… Mi-am repetat însă în minte că nu are cum să fie întâmplătoare această mică nebunie… It GoT to be something”. 🙂 Așa că am făcut un efort pe care în general nu îl fac la multe filme, acela de a rezista în fața ecranului chiar dacă intuiția îmi spune că îmi pierd vremea. Ei bine, uite că intuiția mai dă și ea greș! Pentru că după primele impresii, superficiale în mod cert, lucrurile s-au schimbat brusc, fără ca măcar să îmi dau seama. Aveam în minte provocarea Urzelii celeilalte, a bloggerilor… Casa preferată și personajul preferat… Aici însă intuiția și-a făcut treaba. Pentru că din prima clipă în care am văzut-o pe Arya Stark, am știut că ea este… Nu știu dacă din cauză că e rebelă, independentă și are o feminitate aparte, greu de digerat de către unii, insesizabilă de către alții sau din cauza preferinței pe care domnul M. o are încă pentru acest personaj, chiar și acum, la sezonul al cincilea al serialului… Trebuie să recunosc însă că pe cât de mult m-a fascinat Arya până acum, după mai bine jumătate de GoT, pe atât m-a înduioșat în destule momente, Bran și fărâma de magie care îi sclipește în priviri. Nu știu dacă aș vrea să fiu în pielea vreunuia dintre ei, la fel cum nu știu dacă mi-aș dori să fiu un personaj în urzeala aceasta fantastică, la propriu și la figurat. Nu știu dacă aș face față vremurilor și dacă aș rezista acolo, în Westeros, fără cafeaua mea de dimineață și fără confortul micului obiect care-mi transformă gândurile în rândurile acestea despre care îmi doresc să cred că vor mai zădărnici și ignoranța vreunui alt visător… Dar dacă aș putea călători în timp și spațiu, în propria imaginație, atunci în mod sigur mi-aș dori să fac parte din Casa Stark, pentru simplul motiv că acolo există iubire, loialitate, curaj, încăpățânare, rivalitate mocnită și, dincolo de toate, ideea în sine de familie, de casă. Și mai cred că mi-ar plăcea teribil să descopăr lumea prin ochii Aryei, această ființă care întruchipează miraculos ipostaze atât de diferite, prin însușirile memorabile pe care le are… copil, femeie, bărbat.
Deformația profesională m-a împins mai întâi spre carte… Cum să văd filmul înainte de a citi cartea? Uite așa bine, aveam să îmi răspund ulterior. Despre George R.R. Martin nu auzisem vreodată, în ciuda premiilor numeroase obținute de domnia sa în ultimii ani și în ciuda imensului succes al cărților pe care le-a scris. Cu toate astea, aș fi ipocrită dacă aș afirma că ignoranța aceasta aparentă mi-a creat vreo frustrare sau vreun complex de inferioritate față de fanii declarați ai fenomenului GoT. Nici pe departe… cu atât mai mult cu cât priele pagini ale cărții nu m-au ținut prea mult în fotoliu. Am renunțat repede la lectură și la prejudecata că trebuie musai să citești mai întâi cartea înainte de a-i vedea ecranizarea. Am dat, așadar, play… sezonul I, episodul 1. După primele 10 minute, primul impuls a fost să renunț. A contribuit cu siguranță la acest impuls și faptul că vizionarea era însoțită de un sandviș pe care stomacul meu a refuzat categoric să îl mai înghită după primele scene. Cunoscătorii intuiesc, probabil, de ce… Mi-am repetat însă în minte că nu are cum să fie întâmplătoare această mică nebunie… It GoT to be something”. 🙂 Așa că am făcut un efort pe care în general nu îl fac la multe filme, acela de a rezista în fața ecranului chiar dacă intuiția îmi spune că îmi pierd vremea. Ei bine, uite că intuiția mai dă și ea greș! Pentru că după primele impresii, superficiale în mod cert, lucrurile s-au schimbat brusc, fără ca măcar să îmi dau seama. Aveam în minte provocarea Urzelii celeilalte, a bloggerilor… Casa preferată și personajul preferat… Aici însă intuiția și-a făcut treaba. Pentru că din prima clipă în care am văzut-o pe Arya Stark, am știut că ea este… Nu știu dacă din cauză că e rebelă, independentă și are o feminitate aparte, greu de digerat de către unii, insesizabilă de către alții sau din cauza preferinței pe care domnul M. o are încă pentru acest personaj, chiar și acum, la sezonul al cincilea al serialului… Trebuie să recunosc însă că pe cât de mult m-a fascinat Arya până acum, după mai bine jumătate de GoT, pe atât m-a înduioșat în destule momente, Bran și fărâma de magie care îi sclipește în priviri. Nu știu dacă aș vrea să fiu în pielea vreunuia dintre ei, la fel cum nu știu dacă mi-aș dori să fiu un personaj în urzeala aceasta fantastică, la propriu și la figurat. Nu știu dacă aș face față vremurilor și dacă aș rezista acolo, în Westeros, fără cafeaua mea de dimineață și fără confortul micului obiect care-mi transformă gândurile în rândurile acestea despre care îmi doresc să cred că vor mai zădărnici și ignoranța vreunui alt visător… Dar dacă aș putea călători în timp și spațiu, în propria imaginație, atunci în mod sigur mi-aș dori să fac parte din Casa Stark, pentru simplul motiv că acolo există iubire, loialitate, curaj, încăpățânare, rivalitate mocnită și, dincolo de toate, ideea în sine de familie, de casă. Și mai cred că mi-ar plăcea teribil să descopăr lumea prin ochii Aryei, această ființă care întruchipează miraculos ipostaze atât de diferite, prin însușirile memorabile pe care le are… copil, femeie, bărbat.
Leave A Reply