„Opreşte! Opreşte! Opreşte!” Nici nu mai ştiu dacă am semnalizat sau nu înainte să trag instinctiv de volan şi să ating frâna, străduindu-mă să nu o fac brusc, pentru că eram totuşi perfect conştientă că strigătele erau oarecum absurde sau cel puţin bizare, venind din partea lui, după o după-amiază liniştită petrecută în aerul cald de aprilie.
Aşadar, am oprit… fără să întreb de ce. A dispărut în două secunde, lăsând portiera deschisă şi alergând nebuneşte înapoi, ca şi cum ar fi pierdut cine ştie ce obiect de preţ în goana maşinii. Am încercat să-l urmăresc cu privirea, dar îmi era imposibil, din cauza câtorva maşini mari, parcate pe jumătate pe trotuar. Nu înţelegeam nimic din ieşirea asta neaşteptată, însă nu am simţit nicio clipă vreo undă de îngrijorare, ceea ce m-a făcut să mă gândesc mai târziu că el este singura fiinţă de pe planeta asta în care am avut şi voi avea mereu o încredere oarbă, necondiţionată de ceva anume. Şi asta îmi dă un fel de confort interior care mă face să-mi dau seama de propria imprefecţiune… Probabil că aş fi incompletă fără…
N-am apucat să-mi sfârşesc meditaţia spontană, că m-am trezit cu bătăi agitate în geam. Era foarte serios, dar ştiam că mimează o seriozitate prefăcută, doar ca să sporească efectul ulterior. Şi i-a ieşit şi de data asta… Am lăsat geamul în jos, convinsă fiind că gestul îmi va lămuri toată agitaţia aceea neprevăzută din drumul nostru spre casă. Seriozitatea i s-a topit într-un zâmbet de copil, prelungit într-un sărut ştrengar şi însoţit de un gest care m-a copleşit prin naturaleţea aceea după care tânjisem în ultima vreme – mi-a depus solemn pe volan două crenguţe de liliac alb – primele care-mi bucură simţurile şi întreaga fiinţă înaceastă primăvară. A zbughit-o apoi pe bancheta din spate, de unde zărise de altfel tufa de liliac pe lângă care tocmai trecusem cu câteva minute înainte. Am închis ochii şi mi-am ascuns nasul între florile abia mijite pe crenguţe, printre câteva frunze ascuţite. M-a cuprins un fior cald, în care se-nghesuiau amintiri de demult şi o mie de cuvinte rostite tot atunci, demult. Apoi i-am deschis şi am zâmbit la gândul că lumea se vede altfel printre flori de liliac alb. Am pornit spre casă, fără să fiu în stare să scot vreun cuvânt. Mi se perindau prin minte alte flori de liliac alb şi mov şi drag… vise prinse de petale, împrăştiind naiv aroma seducătoare în toată fiinţa mea de atunci… de acum. În fundal, muzica de la radio era acoperită de chicoteli zglobii de pe bancheta din spate. I-am privit de câteva ori pe furiş, în oglindă, amestecând involuntar imaginea prezentului cu amintiri modelate-n parfum de liliac alb, trăite sublim cu ani în urmă. Apoi, aproape de casă, am avut un fel de revelaţie, pe care însă o păstrez în suflet, netransformată încă în cuvinte. Am simţit un fel de bucurie spontană, pe care numai copiii o simt atunci când fac descoperiri fermecătoare.
Leave A Reply