Azi. Acum. Aici. Niciodată n-au fost mai puternice cuvintele astea decât au devenit cu exact doi ani în urmă. Pe 30 mai 2023 porneam din Saint-Jean-Pied-de-Port pe drumul care avea să-mi schimbe viața, într-un mod în care nu mă gândisem vreodată că se va întâmpla. Toate clișeele din lume pe care
le citisem despre faimosul El Camino au devenit realități, transformate într-o clipă în realitățile vieții mele preț de 37 de zile. Coincidențele au devenit semne, magia s-a produs subit și m-a hipnotizat iremediabil de la un capăt la altul al drumului, pentru ca serenitatea să se insinueze treptat până în cele mai profunde cotloane ale ființei mele.
Am citit manuscrisul Irinei la 4 luni după ce m-am întors de pe Camino, fix în zilele în care Camino blue, acel dor de Camino resimțit de majoritatea pelerinilor la ceva timp după încheiere experienței propriu-zise, își atingea apogeul pentru mine. Fiecare pagină din carte era un pas făcut în amintirea a ceea ce fusese experiența Camino pentru mine. L-am citit pe nerăsuflate, de pe telefon, în două nopți intense. M-a copleșit. I-am spus Irinei că sunt subiectivă, pentru că am filtrat scriitura prin lentila propriului pelerinaj și mi-a fost greu să fiu atentă la scriitura în sine. Dar chiar și așa, cu toate proiecțiile în trecutul meu recent, am simțit în rândurile cărții amprenta unică a femeii puternice care a închis în suflet atâta amar de vreme răzvrătire și tumult modelate în cuvinte care vibrează în fiecare pagină, într-un soi de vulnerabilitate pe care trebuie să fii îndeajuns de curajos ca să ți-o asumi. I-am admirat curajul de a se arunca în lume așa, cu toată sinceritatea de care e în stare un om pentru care autenticitatea este o bornă pe propriul Camino. Atunci, în noiembrie, aveam deja în minte imaginea Irinei dându-mi autograf pe prima pagină a cărții ei despre Camino…
În dimineața asta, la fix doi ani de când porneam plină de entuziasm pe Camino Francez, am primit autograful Irinei, în cafeneaua unui hotel de la marginea Bucureștiului, de unde pornim spre Iași, unde mâine ne așteaptă o zi plină de emoția El Camino. Serenity Road este cartea pe care Irina Nichifiriuc a lansat-o zilele acestea la Bookfest, făcându-și debutul în literatură.
Mă uit la Irina cum îmi scrie dedicația și-mi vine să plâng, pentru că îmi trec prin minte un milion de imagini și de experiențe. În cartea ei, Irina a proiectat o lume în care mulți se vor regăsi, dincolo de pelerinajul în sine, care rămâne o experiență foarte personală. E lumea unei femei cu o incredibilă sete de viață, pentru care trecutul este o sursă inepuizabilă de lessons (un)learned, disecate în tăcere sau în răbufniri explozive care îi reconfigurează devenirea.
N-am să divulg nimic din carte, pentru că nu mi-am propus să scriu o recenzie. Așa cum i-am spus Irinei cu aproape doi ani în urmă, sunt mult prea subiectivă ca să pot citi cu ochiul critic romanul ei. Mi-a rămas în minte fraza Laurei Frunză, de pe copertă: „Aceasta nu este (încă) o carte despre Camino.” Subscriu! Și, mai mult de atât, îi sunt recunoscătoare Irinei pentru tot ce înseamnă o prietenie autentică în care Camino constituie o parte esențială.
Scriu rândurile astea în drum spre Iași, după ce, cu câteva minute în urmă am deschis cartea fix la jumătate… la jumătatea El Camino – citesc rândurile scrise de Irina despre popasul la Sahagún și mă copleșește din nou nostalgia, căci între timp Sahagún a devenit un nou reper pe harta amintirilor mele de pe Camino. În dreapta mea, câmpurile verzi, pictate cu maci îmi colorează amintirile și emoțiile. Abia aștept să recitesc Serenity Road!
Între timp mașina gonește spre Iași, unde mâine va fi o zi plină de… Camino, la Buen Camino, Iași! . Dar până mâine e Azi. Acum. Aici. Și dincolo de orice coincidențe magice, e o liniște pe care am căutat-o mult în ultimele luni – Serenitate.
Cartea Serenity Road poate fi comandată aici: https://artasiliteratura.ro/product/serenity-road/
Leave A Reply