Sens

Suntem cuvinte aruncate-n vânt,

rumegate îndelung de soartă,

prin anotimpuri răzlețe;

Nu știm asta

până când nu simțim că tăcerea e unica noastră cale de scăpare.

Și nici atunci

nu suntem siguri că ne mai poate salva ceva.

Căci da, da, așa e,

suntem cuvinte aruncate-n vânt

pe paginile vremii!

Ne rostogolim fără-ncetare,

căutând mereu contextul potrivit,

în care să căpătăm sens.

Alergăm mereu după sens,

ca și cum forma n-ar fi deloc importantă.

Ne e foame crâncenă de înțelesuri ascunse,

dar când le găsim, nu știm ce să facem cu ele.

Uneori ne găsim sinonime

(contextuale sau nu)

și asta ne sperie rău de tot,

căci nu putem accepta că sensul nostru

(pe care-l credeam unic și irepetabil)

se poate agăța de alte forme

de viață.

Gonim. Negăm. Urlăm.

De furie, de frică, de disperare.

Ne doare deschiderea vocalei A

și consoanele ne scrijelesc retina.

Dar nu ne plângem!

Știm că asta nu-i încă totul,

și că-n marele text

nu suntem decât biete cuvinte

înghesuite în fraze absurde despre nimic.

În urletul haotic

în care ne transformăm rând pe rând silabele

Ne trezim că deodată se lasă tăcere;

Și tot ce ne rămâne

este să acceptăm

că universul nu se învârte după regulile noastre

și că, vrem nu vrem,

suntem deopotrivă și formă și sens.