Invitația a fost spontană și de nerefuzat, printr-un link trimis pe Facebook și o întrebare simplă, care cerea un răspuns pe măsură : ”Mergem ?”. ”Mergem !” În fuga tastelor nu am remarcat însă un detaliu care acum mi se pare minor și anume faptul că baletul Spartacus, căci despre o invitație la acest spectacol era vorba, urma să aibă loc la Chișinău, în seara respectivă, mai exact vinerea trecută… Toată povestea suna a mică nebunie boemă și orice om normal ar fi ezitat clar în a se lăsa prin în ea. Cum de altfel au și făcut-o câțiva dintre prietenii noștri când i-am întrebat dacă vor să vină și ei. Nu toți însă!
Am pornit, așadar, vineri pe la prânz spre capitala Moldovei, doar ca să ne bucurăm de artă, la propriu. Spectacolul de balet Spartacus, al lui Aram Haciaturiam, căci acesta este actul artistic care ne-a pus pe drumuri la început de weekend, este o adevărată bijuterie coregrafică de balet clasic, cu o distribuție de excepție, pe afiș figurând artiști precum Vlad Mărculescu, Anastasia Homițcaia, Kotomi Hoshino. Trebuie să recunosc, eu nu sunt o mare pasionată de balet. Puținele spectacole la care am fost de-a lungul timpului nu m-au copleșit. E drept, îmi doresc de mult timp să merg la Lacul lebedelor, dar… cine nu-și dorește. Spartacus a fost însă pentru mine o revelație. Am descoperit că baletul în sine, ca artă, poate fi cu adevărat fascinant chiar și pentru cineva care nu are o cultură în domeniu, prin complexitatea actului artistic pe care îl presupune (coordonare perfectă între sunet, mișcare, trăire) și mai ales prin grația cu care sunt exprimate cele mai variate trăiri umane, de la furie la extaz, de la încrâncenare la iubire pasională.
Dincolo de spectacolul în sine, un rol oarecare în experiența aceasta revelatorie l-a avut, cu siguranță și partea anecdotică a acestei călătorii spontane, înfăptuite în numele artei. Am avut oarecum noroc de faptul că la vamă era liber, altfel riscam să întârziem… Am ajuns în Chișinău cu vreo oră jumătate înainte de începerea spectacolului, așa că am avut timp să savurăm în tihnă o cafea, la un local luxos, amplasat chiar lângă clădirea sumbră a Operei de Stat ”Maria Bieșu”. Și când spun sumbră nu o fac din snobism ipocrit, ci pentru că efectiv acesta este sentimentul ce pune stăpânire pe tine din clipa în care pășești în interiorul imensei clădiri gri, colorată cu afișe fel de fel. Senzația de călătorie în timp, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, devine apăsătoare în momentul în care intri efectiv în sala de spectacol, căptușită cu lambriuri de lemn ponosit și luminată rece de un soi de candelabru imens ascuns în tavan. Mirosul înțepător de lemn veșted completeză olfactiv în mod nefericit senzațiile vizuale. Monotonia e spartă doar de imensa cortină verde cu auriu. (oare de ce n-o fi roșie?). După ea se ascund însă
miracole ce așteaptă să fie descoperite. Sunt impresionată de faptul că cineva anunță prin difuzoare în trei limbi cât timp mai este până la începerea spectacolului. Abia după ce se sting luminile și se ridică cortina înțeleg însă că anunțul cu pricina nu era neapărat un semn de civilizație, ci mai degrabă o încercare eșuată de a educa un public pestriț, care încă intră în sală și după ce începe spectacolul, căutându-și cu zgomot locurile. Spectacolul e feeric. Sincronizare perfectă între mișcare, trăire, interpretare. Incerc să prind din zbor povestea, căci nu am avut inspirația de a citi dinainte scenariul. Încântarea mea crescândă e perturbată periodic de aplauze le celor din jur, care-mi dau sentimentul unui entuziasm de circ. Știu, risc să par o sclifosită simandicoasă, dar zău că aplauzele astea dese, ori de câte ori e ridicată o balerină în aer ori se stinge lumina îmi amintesc de aplauzele comice de la finalul zborurilor cu Blue Air… Detalii… cam multe însă și asta știrbește involuntar din plăcerea estetică pe care o generează spectacolul în sine. Trecem peste ele și facem haz de necaz, mai ales când ieșim și ne sare în ochi afișul imens cu nu știu ce competiție de local kombat care a avut loc în aceeași sală în care noi ne-am lăsat copleșiți de grația balerinilor. Contraste! De altfel Chișinăul e plin de astfel de contraste pitorești. Mi s-au deșteptat brusc în minte imagini amestecate din vară, când am vizitat pentru prima oară capitala Republicii Moldova. Ar fi trebuit să scriu atunci… Melancolie.
Drumul spre casă l-am făcut rememorând fragmente din spectacol. Ne facem déjà planuri pentru o altă escapadă artistică. Lacul lebedelor… La vamă, entuziasmul ne este întrerupt, pentru scurt timp, de întrebările stupide ale vameșului: ”Și de unde veniți la ora asta?”, apoi, după răpunsul dezarmant de sincer al conducătorului auto că venim de la un spectacol de balet… ”Dar ce, acolo la Iași nu aveți balet?”. ”Avem, avem, dar e mai scump”, a venit prompt și răspunsul, în spiritul întrebării. Îl înțelegem pe vameș, căci e târziu și se pare că tocmai a prin și câțiva mici traficanți de țigări, așa că numai la balet nu-i stă lui mintea. Important e că trecem rapid și în mai puțin de o oră suntem acasă, cu gândul încă la Spartacus.
Dacă nu ați savurat încă niciodată un spectacol de balet clasic, este momentul să vedeți unul, iar dacă aveți ocazia să vedeți Spartacus, nu ezitați să o faceți… chiar și într-un decor auster, plin de contraste.
Leave A Reply