Alsacia pentru mine înseamnă Colmar și Strasbourg. Sau cel puțin așa am crezut până zilele acestea de sfârșit de octombrie. Strasbourgul îmi amintește, inevitabil, de Euroscola și de călătoriile lungi cu autocarul printr-o Europă care îmi era încă prea puțin cunoscută în vremurile acelea. Colmarul, pe de altă parte, cu farmecul lui de poveste, mi-a desenat pe suflet amintiri minunate, pe care le păstrez într-un cu totul alt registru.
Călătoria de zilele trecute a fost diferită de toate celelalte pe care le-am avut în Alsacia. Vacanță cu prieteni, detașare completă de stresul în care m-am afundat în ultima vreme și de munca ce pare să nu se mai termine. Aveam mare nevoie de călătoria asta, așa că prognoza meteo, care a fost din start descurajatoare, nu m-a demoralizat absolut deloc.
Au fost 4 zile și jumătate de poveste, pline cu de toate. Păstrez însă pentru rândurile acestea câteva momente memorabile, descoperiri și nostalgii, care mi-au completat, ca într-un puzzle bucăți de poveste alsaciană. Cronologia nu contează prea mult, căci nu am avut un plan anume.
Guebwiller – pierduți între Colmar și Mulhouse
Am ajuns vineri după-amiază în Guebwiller, după ce am aterizat pe aeroportul din Basel. Guebwiller n-a fost o alegere intenționată neapărat. Acolo am găsit o cazare rezonabilă și poziționarea lui undeva între Mulhouse și Colmar a fost un motiv în plus să poposim în acest mic oraș de care nu auzisem vreodată până acum. Nu era pe lista noastră și nici măcar după ce am rezervat cazarea nu ne-am propus să îl vizităm, dar l-am descoperit câte puțin în diminețile în care ne pregăteam să o luăm către alte destinații. Guebwiller este un mic oraș pitoresc, foarte liniștit, fără agitația turistică din alte orășele aflate la câțiva kilometri distanță. Străzi pavate și înguste, pline de frunze multicolore, mărginite de arbori la fel de multicolori, clădiri minuscule, buticuri cu vitrine ornate pentru Halloween sau pentru Crăciun, oameni calzi cu fețe zâmbitoare… Mașinile de epocă, pe care le-am admirat într-o expoziție duminicală din centrul orașului par să fie comoara ascunsă a locului. Supranumit și „orașul cu trei biserici”, Guebwiller se remarcă printr-o varietate de stiluri arhitecturale. M-a cucerit mai ales biserica Saint Léger, fostă mănăstire dominicană, care în prezent găzduiește un centru cultural. Biserica, construită inițial în stil romanic a fost ridicată între 1182 și 1235 și a suferit de-a lungul timpului numeroase modificări arhitecturale, inclusiv adaosuri de elemente gotice, care îi dau un aer aparte. Vitraliile sunt neobișnuite. Nu cred că am mai văzut astfel de vitralii într-o altă biserică. Am citit undeva că sunt realizate destul de târziu, de un artist sticlar, pe numele lui François Chapuis, și că sunt reinterpretări moderne ale unor scene biblice.Printre personalitățile care au marcat istoria acestui mic oraș alsacian se numără Theodore Deck, maestru al artei ceramice în secolul al XIX-lea. N-am apucat să vizităm muzeul care îi poartă numele.
În dimineața în care am părăsit Guebwiller, după cele 4 zile și jumătate de vacanță alsaciană, un soare molcom își împletea razele cu aurul de peste dealuri. Piața din fața primăriei era aproape goală. Pe străzi – o liniște neobișnuită, plutind printre cei câțiva trecători, plutitori și ei parcă printre decorurile de toamnă. Mi-au rămas în minte câteva imagini răzlețe: omulețul din piatră de pe acoperișul bisericii Saint Léger, primăria decorată de Halloween, caruselul minuscul din piață, cele două inscripții din asfalt, în fața unei case evreiești, buticul Grain de Malice, cerceii galbeni, din lemn pictat, în formă de simbolul Camino. Cumva, m-am atașat de locul acesta, în care sunt aproape sigură că nu voi mai ajunge vreodată. Sau poate, cine știe…
Eguisheim, Turckheim, Kaysersberg – pe Drumul Vinului în Alsacia
Înainte să ajungem la cazare, habar nu aveam de niciunul dintre locurile astea. Sau poate că auzisem în treacăt de ele, dar nu mi-au atras niciodată atenția în mod special. De altfel, niciunul dintre numele acestea complicate, cu sonoritate nemțească, nu m-a atras vreodată. Nimic intenționat. Pur și simplu Franța din capul meu e în altă parte. Le-am descoperit însă pe toate ți încă multe altele, într-un album pe care l-am găsit în biblioteca din apartamentul în care ne-am cazat. Majoritatea fotografiilor din album erau făcute toamna – o explozie de culoare, căci Alsacia e plină de dealuri acoperite de vie, printre care stau pitite sate și orășele desprinse parcă din cărțile cu povești.
În seara în care am ajuns, ploua și prognoza nu era deloc optimistă pentru următoarele zile. Dar universul are el planurile lui… După ce am răsfoit albumul cu fotografii s-a făcut soare. Am făcut un itinerariu rapid. Urma să o luăm spre nord și să ne oprim în trei dintre satele care ne-au cucerit în album. Habar nu aveam unde vom ajunge de fapt până la finalul zilei, dar un lucru era clar – primul pe listă e Eguisheim, care este și cel mai aproape de Guebwiller.
Eguisheim, aflat la 5 km de Colmar, este unul dintre satele medievale de pe Ruta vinurilor din Alsacia, renumit pentru arhitectura sa pitorească, pentru festivalurile numeroase care au loc anual aici și pentru atmosfera de poveste. Este considerat unul dintre cele mai frumoase locuri din Franța și are o istorie bogată, croită în jurul castelului Eguisheim, care datează din secolul al VIII-lea. De altfel Rue de Remparts, celebra stradă circulară mărginită de căsuțe colorate, urmează vechile fortificații. Localitatea este celebră și pentru faptul că aici s-a născut Papa Leon al IX-lea, căruia îi este dedicată Piața Saint-Léon și fântâna din mijlocul acesteia. În sâmbăta în care am fost noi acolo, era în plină desfășurare festivalul ciupercilor, așa că ne-am delectat cu supă de trufe băută din pahare de carton și cu alte delicatese locale. M-am oprit la oficiul de turism și am luat o hartă, așa cum făceam pe vremuri. Doamna de acolo a fost tare drăguță, mi-a pus câteva pinuri cu markerul pe hartă și m-a asigurat că avem nevoie de câteva zile bune pentru a descoperi cum se cuvine Alsacia.
Turckheim e următorul pe listă, la doar câțiva kilometri de Eguisheim. Situat la poalele Munților Vosgi, la 2 km de COlmar, Turckheim nu este la fel de aglomerat, dar este foarte pitoresc. Am poposit puțin, cât să-i simțim atmosfera. Orașul păstrează trei porți medievale și rămășițe ale fortificațiilor, care amintesc de trecut. Una dintre curiozitățile pentru care este renumit e aceea că între mai și octombrie, la ora 22:00, un paznic în costum tradițional străbate orașul, amintind de vechile obiceiuri de protecție împotriva incendiilor. Noi am ajuns după-amiaza, așa că nu garantez că tradiția aceasta este încă vie. Ne-am bucurat de expoziția unui artist local, Jean-Marie Jenot, intitulată Diaphanes și amenajată în clădirea istorică a primăriei. Peste drum, ne-a încântat privirea hotelul Aux deux Clefs, a cărui mențiune datează încă din 1540 și care are o istorie bogată, plină de legende. Biserica St. Anne, aflată în spatele primăriei este și ea un punct de atracție. Prima mențiune a unui sanctuar creștin în Turckheim datează, se pare, din anul 898. În secolul al XII-lea, acesta a fost înlocuit de o clădire romanică, din care a mai rămas doar turnul clopotniță. Biserica actuală a fost construită între 1834 și 1839 și restaurată după un incendiu din secolul al XX-lea. Dar cel mai tare m-au copleșit simbolurile Camino pe care le-am descoperit pe pavajul din fața primăriei. Turckheim se află, se pare, pe Via Gebennensis și pe alte variante ale Camino care pornesc din estul Franței. Pelerinii care vin din Elveția sau Germania pot trece prin Turckheim în drumul lor spre Le Puy-en-Velay, unul dintre locurile din care se pleacă spre Saint-Jean-Pied-de-Port. E copleșitor pentru mine să descopăr că oriunde merg, prin Europa, dau peste Camino.
Kaysersberg a fost următoarea destinație a zilei. Până acolo am poposit însă între vii, pe Ruta vinului. Am avut noroc de un soare blând care și-a împrăștiat lumina peste vii, bucurându-ne cu priveliști magice, care arătau aidoma cu cele din albumul foto pe care-l răsfoisem dimineața, la cafea. Ne-am plimbat prin vie, am făcut fotografii, ne-am lăsat alintați de soare și de toamnă. Nici nu ne-am dat seama când a zburat timpul. Când am ajuns la Kaysersberg era deja trecut de ora cinci. Ne-a doborât foamea, așa că am poposit în primul loc unde puteam mânca la ora asta nepotrivită. Da, zic bine nepotrivită, căci se pare că între 15:00 și 18:30 nu prea ai multe opțiuni de masă în Alsacia. Raclette, tarte flambee, salată, plăcintă cu carne, quiche cu ciuperci – cam frugal, dar suficient cât să ne dea energie pentru plimbarea prin oraș. În paranteză fie spus, bucătăria alsaciană nu m-a cucerit. Dar nici nu sunt eu mare specialistă în gastronomie, așa că nu comentez. Revenind la istorie, Kaysersberg e cel mai mare dintre cele trei locuri vizitate pe ruta vinului; oraș medieval, fondat în secolul al XIII-lea, centru comercial important, datorită poziției sale strategice între Germania și Italia. Orașul este cunoscut și datorită lui Albert Schweitzer, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, născut aici. Castelul care domină orașul de pe colina pe care este ridicat este și principala atracție. N-am apucat să-l vizităm, pentru că era deja târziu, dar ne-am bucurat de priveliștea exterioară. la fel cum ne-am bucurat de forfota de pe străduțele din centrul vechi al orașului care este foarte animat în orice perioadă a anului. Se spune că târgul de Crăciun din Kaysersberg este unul dintre cele mai frumoase din întreaga Alsacie.
Ar fi trebuit să ne încheiem ziua de poveste la Riquewihr. Și chiar am mers până acolo, doar că odată cu noi a mers și ploaia. Când am ajuns în Riquewihr ploua cu găleata, era noapte și noi eram frânți de oboseală. Așa că am abandonat ideea de a mai petrece și aici vreun ceas, prin ploaie. Ne-am întors la Guebwiller obosiți, dar mulțumiți, după o zi minunată pe Drumul Vinului din Alsacia.
Am pus Riquevihr pe o listă, pentru o „dată viitoare”, alături de Karzenhal, Hunawihr,, Bergheim, Obernai și Wissembourg. (va urma)
Leave A Reply