Regie: Brian Klugman, Lee Sternthal
Actori: Bradley Cooper, Dennis Quaid, Jeremy Irons
Nu-mi amintesc să-mi fi început vreun an din cei pe care mi-a fost dat să îi încep până acum cu vizionarea unui film şi încă cu a unuia care are în mod cert calitatea de a marca existenţa spectatorului, fie şi preţ de câteva minute bune, în care magia peliculei nu are cum să nu te prindă. Să fie oare acesta un an altfel? Nu sunt mare amatoare de superstiţii, însă mă încăpăţânez să cred în continuare că nimic din ceea ce ni se întâmplă sau facem să ni se întâmple nu este, de fapt, întâmplător.
Pe scurt, am văzut The Words la o zi după ce am citit o recomandare pe o pagină de Facebook (şi iată cum Facebook-ul ne influenţează destinele… dar să nu deviem). De obicei, dacă îmi atrage atenţia o recomandare, un trailer, un titlu etc., reţin informaţia şi amân vederea filmului până la o dată la care fie memoria o şterge involuntar, fie uit complet că am avut la un moment dat intenţia de a vedea filmul respectiv. N-aş putea spune ce m-a făcut ca de această dată să acţionez împotriva obiceiurileor mele cinefile bizare, însă ştiu că ceea ce m-a atras de la început este un detaliu care, probabil, nu prezintă cine ştie ce interes pentru toată lumea – felul în care un scriitor ajunge să aibă succesul la care a visat, făcând o alegere ce poate fi sancţionată din punct de vedere moral, dar care îşi are justificarea, paradoxal, în ceea ce este, de fapt, un ins a cărui existenţă a fost menită scrisului – o fiinţă care se zbate în permanenţă la limita dintre ficţiune şi realitate, plonjând succesiv dintr-una în cealaltă şi încercând să supravieţuiască provocării de a trăi simultan în două lumi, fără a le confunda în totalitate. Rory Jensen, un scriitor care trăieşte drama conştientizării faptului că nu va fi niciodată ceea ce simte că vrea să fie, este, în fapt, un personaj al propriei încercări de a deveni ceea ce a încercat să fure din destinul altcuiva… al bătrânului, personaj care, la rândul său, avusese un destin similar, într-o altă epocă. Subiectul în sine este prea puţin relevant – un scriitor, devenit personaj în propria carte, în care relatează consecinţele unei greşeli fatale pentru împlinirea sa spirituală, şi anume atribuirea frauduloasă a unui manuscris găsit întâmplător, care îi aduce un succes nesperat într-o lume în care nu reuşise să intre prin propria scriitură, dar la care aspira necontenit. Apariţia în peisaj a autorului real al manuscrisului (cam forţată, ce-i drept, dar, la o adică, astfel de lucruri voit imprevizibile se pot întâmpla şi în viaţa cea de toate zilele…), declanşează mecanismul tragediei interioare, care exista deja într-o formă latentă. Rory Jensen devine victima propriei căutări de sine, fără să ştie că, de fapt, drama este singura care îl va face să devină ceea ce îşi doreşte. Alegerea pe care o face la un moment dat şi faptul că trebuie să trăiască cu ea şi cu efectele neaşteptate pe care această alegere le-a generat se transformă în provocarea pe care viaţa i-o aruncă, undeva la limita dintre realitate şi ficţiune. The Words este, cred, drama unui scriitor care îşi doreşte un destin despre care ştie că nu-l poate avea, dar cu a cărei nălucă se amăgeşte continuu, până la epuizare.
Se impune, poate, precizarea că drama în sine nu stoarce lacrimi spectatorilor amatori de scenarii cu încărcătură psihologică de tip hollywoodian. Nu! The Words este un film pe care îl recomand doar celor care s-au confruntat măcar o dată în viaţă cu sentimentul că sunt personaje dintr-o altă poveste, că trăiesc destinul altcuiva, dintr-o lume care nu le aparţine. Restrângând cercul, este un film fascinant, despre două destine de scriitori care se intersectează în mod bizar, pe aceeaşi graniţă firavă dintre realitate şi ficţiune, într-un loc în care posibilitatea ca una să o genereze pe cealaltă devine un lucru mai mult decât firesc. Şi totul, prin şi întru Cuvinte… The Words.
Revenind la lucruri (ne)întâmplătoare… nu ştiu dacă există vreo legătură între faptul că am văzut The Words în această primă zi de ianuarie 2013 şi gândurile răzleţe ce mi-au traversat mintea cu câteva ceasuri în urmă, în miez de noapte, însă vom trăi şi vom vedea. În fond, e doar o altă alegere.
“We all make choices in life. The hard thing is to live with them, and there ain’t nobody that can help you with that.”
Leave A Reply