Ador clipele în care mi se declanșează memoria involuntară, cu toate consecințele de rigoare ale procesului. Îmi amintesc că atunci, demult, când am citit pentru prima oară, prin manualul de franceză, celebrul fragment cu madlena lui Proust, m-a uluit faptul că simțisem de atâtea ori la fel… doar că madlenele mele purtau alte nume, de fiecare dată altele. Erau nori pufoși din grădina bunicii ori cireșe dolofane culese din copacul de lângă fântână, ori miros de soc ori gust de dulceață de cireșe amare… M-am simțit atât de deșteaptă atunci, când am citit despre madlena lui Proust, de parcă descoperisem cine știe ce minune. La fel mi s-a întâmplat și în alte ocazii când am descoperit în cărți trăiri pe care eu le experimentam deja, dar cărora nu le dădusem încă un nume. Dar dintre toate, memoria involuntară, mai ales cea declanșată de stimuli olfactivi, mă fascinează pur și simplu… să lași o lume întreagă, învăluită într-o aromă inconfundabilă, să te absoarbă și să te ducă într-o secundă acolo unde n-ai fi gândit vreodată că poți fi atât de aievea doar cu gândul… Câtă voluptate…
Mi s-a întâmplat din nou ieri. Ieri am ieșit din bloc cu pas grăbit. M-a izbit parfumul puternic de tei abia înfloriți. M-am oprit preț de o clipă și am ridicat instinctiv privirea în sus. Am avut un flashback atât de puternic că a trebuit să mă opresc preț de câteva secunde ca să-mi revin din amețeala care m-a cuprins odată cu bătăile nebune ale inimii. Astorga. Mirosul de tei. Seara în care am plâns și eram atât de hotărâtă să mă întorc acasă a doua zi cu primul tren, autobuz, avion, cu orice, încât simțeam că nimic nu mă poate opri… Catedrala roșiatică ce părea uriașă în lumina apusului, apoi iar parfumul copleșitor de tei care m-a dus cu un milion de ani în urmă, pe vremea când dădeam admiterea la liceu și descopeream Copoul cu aleile lui învăluite în mireasma inconfundabilă a florilor de tei. Doamne, ce dor mi s-a făcut… atunci, acolo, la Astorga, de casă și de Iași… acum, aici, la Iași, de Astorga și de tot ce a însemnat El Camino.
M-a urmărit mirosul de tei și imaginea florilor proiectate pe cer toată după-amiaza, prin oraș, iar când m-am întors acasă, târziu, în noapte, după furtuna care a dat refresh orașului, am deschis larg fereastra. E absolut incredibil cum funcționează memoria involuntară… Mirosul de tei a devenit parcă și mai intens după ploaie. Dor… un dor amețitor care nu știu dacă se va potoli vreodată… a devenit tot mai intens cu ceasurile care s-au scurs spre miez de noapte. Apoi, deodată, mi-am amintit… 29 mai e ziua în care cu un an în urmă, nu am putut dormi de emoție. La 4 dimineața plecam spre aeroport, către ceea ce avea să fie experiența vieții mele. Nu-mi pot explica încă intensitatea cu care am trăit-o și cu care o retrăiesc în minte la orice stimul care îmi dă prilejul s-o fac.
Mă uit peste umăr, din nou, la florile de tei… deschid fereastra și respir adânc cu ochii închiși. Inima-mi gonește nebună într-acolo, ca de fiecare dată… Doamne, ce dor… acum, aici, atunci, acolo, pretutindeni, mereu!
Leave A Reply