M-am trezit la 5:00, dar mai lenevesc. E încă întuneric și e frig. Nu m-am acomodat cu sacul de dormit, ceva nu a funcționat cum trebuie. Resimt oboseala nopții nedormite de ieri. Mai stau puțin. Doar unul dintre pelerini e matinal, la 5:30 îl simt cum pleacă discret. Ceilalți încă dorm, așa că mai stau și eu un pic. Undeva, departe, se aud pescăruși. Prin obloanele întredeschise se simte ivirea zorilor.
De ce fac eu acest Camino din nou? Mă trezesc întrebându-mă asta din senin, fără să am pretenții de vreun răspuns concret. Îmi dau seama că „acest” Camino e foarte foarte diferit. Zâmbesc. Fiecare Camino e diferit. Am învățat lecția asta anul trecut. Voi număra zilele altfel. Îmi dau seama că aseară am uitat să îmi pun ștampilă la Catedrala din Porto, unde, teoretic, începe Camino pentru cei care iau startul în Porto. Așa, și? La ce-mi trebuie ștampila? Cum la ce… pentru certificat. Și în fond, ce să fac cu el? De fapt nici nu cred că îmi voi lua vreun certificat de data asta. Vreau doar să ajung în Santiago la timp… un timp al cărui sens nu mi s-a arătat în momentul în care mi-am făcut rezervările de avion pentru acest Camino, ci mult mai târziu, după ce a început toată nebunia cu casa.
Mă doare capul, a fost cam frig peste noapte, sper să nu răcesc. O iau încet, îmi pregătesc meticulos rucsacul, cu tot ce trebuie. În hol, jos, e forfotă. Majoritatea pelerinilor pleacă, la fel ca mine, în jur de 7:00. Îmi vin în minte clipele de anul trecut când am pornit la drum împreună cu Jose și cu Elena, fără să fiu cu totul hotărâtă pe care Camino o voi lua. De data aceasta o pornesc singură, dar stau de vorbă cu Uma, care nu știe ce să facă, pe care Camino să o ia, pe cel de coastă sau pe cel central. Uma este originară din Malaezia, dar locuiește în Norvegia. A făcut Camino Francez în același an cu mine, dar mai devreme, în mai. Îi explic că mai are timp 6 km să se decidă pe care dintre Camino să o apuce, ne luăm rămas bun și îi urez Buen Camino!
Pornesc singură, dar nu după mult timp Uma mă ajunge din urmă. Simt că vrea să mergem împreună. Am o reținere, habar nu am de ce. Totuși, am sentimentul că femeia asta are nevoie de mine. Nu caut explicații. În fond… sunt pe Camino. Ce ciudat! Anul trecut eu eram cea nehotărâtă. Anul acesta eu știu exact ce vreau, cu toate că mi-a trecut ieri prin minte că aș putea să încep pe Camino de coastă și să intru apoi pe central. În sfârșit… merg cu Uma până la Padrão da Légua, unde Camino se bifurcă. Stăm la aceeași terasă unde mi-am luat anul trecut rămas bun de la Jose și de la Elena. Ce sentiment straniu, nostalgia… Parcă mă urmărește la fiece pas. Între timp Uma s-a decis că va merge pe central, pentru că pe coastă e vânt. Într-un fel mă bucur, dar pe de altă parte simt nevoia să merg singură în aceste prime zile. Îi dau câteva ponturi despre lucruri pe care să nu le rateze. Unul dintre ele e restaurantul din Pedra Furada. Dar știu că fiecare pelerin își are propriul Camino, așa că mă limitez doar la câteva recomandări. Ne luăm rămas bun, cu convingerea că ne revedem mai încolo.
Recunosc deja locuri. Asta e bine. Îmi dă o senzație de familiaritate, care-mi place. Pe drum mă mai întâlnesc de câteva ori cu Uma, care e decisă ca azi să facă mai mulți kilometri. Ultima dată ne vedem în Moreira și mergem încă o bucată împreună. Ne despărțim în fața supermarketului de lângă Mira Maia shopping center, unde eu am stat anul trecut și am mâncat. Acum nu îmi este foame, dar vreau să merg la baie și să îmi iau un suc și ceva de ronțăială pentru diseară, căci, din câte îmi amintesc, până la Vairão nu prea mai am șanse să găsesc ceva deschis. Uma o ia în ritm alert în direcția în care indică una dintre săgeți. Am un vag sentiment că nu a luat-o bine, dar mă gândesc că poate greșesc. Giratoriul ăsta mi-a dat bătăi de cap și anul trecut. Sunt aproape sigură că nu o voi ma prinde pe Uma din urmă. Anyway, îmi va rămâne în minte ca pelerinul cu care am interacționat cel mai mult în prima zi din al treilea Camino al meu.
Mi-am luat câte ceva din supermarket, apoi am pornit spre Vairão. Încerc să-mi amintesc locuri. Greu. Dar memoria revine treptat în momentele cele mai neașteptate. Vilhar de Pinheiro, Mosteiro, Vilar, Giao… câmpurile verzi, apa minerală Pedras cu aromă de lămâie, calele albe care acum sunt peste tot, crucile de piatră în mijlocul satelor, bisericile minuscule cu forme arcuite și pereți albi ori albaștri… totul e acolo, fix ca anul trecut. Memoria mi se deschide treptat asemeni unui mugur din care nasc cu voluptate petale imaculate de gânduri. Doamne, cât e de frumos Camino ăsta! E verde, incredibil de verde și totul parcă e desenat anume ca să-mi stimuleze imaginația și să-mi declanșeze memoria involuntară. Îmi amintesc că anul trecut era teribil de cald, încă din prima zi. Acum e perfect. Aș putea să merg așa vreo 30 de kilometri pe puțin. Dar vreau mult să mă opresc la Vairão. Mi-a plăcut mult locul acela anul trecut – o combinație bizară între auster și primitor; o liniște pe care nu știu dacă am mai regăsit-o în altă parte pe traseu.
Aproape de Vairão m-a cuprins oboseala. Dar nu neapărat de la mers, ci mai degrabă de la zgomotul urban din prima parte a zilei. E bine de știut, pentru cine vrea să înceapă Camino din Porto – primii aproape 10 kilometri sunt mai mult prin periferia orașului. Abia după jumătatea etapei începe să se liniștească atmosfera și să înceapă paradisul natural portughez. Dar e ok. Mai ales dacă nu e vară. Ultimii doi, trei kilometri sunt atât de plăcuți. Îmi amintesc fiecare detaliu și anticipez fiecare imagine. Îmi aud pașii pe pavajul străzii mărginite de arbori înalți. Anul trecut m-am oprit de mai multe ori înainte să ajung la Albergue. Acum n-am niciun chef. Vreau doar să ajung și să mă bucur de liniște. Mi-e foame și mi-e poftă de cafea. Atât.
Fernando pare mai slab și mai lipsit de chef față de anul trecut. Atunci eram doar trei pelerini în albergue și am vorbit destul de mult. Acum pare plictisit, dar i se luminează fața când îi spun pe nume. Îi explic că am poposit și anul trecut la Vairão. Schimbăm câteva fraze, despre vreme, despre Camino… din păcate am uitat că cină servesc doar lunea, așa că va trebui să mă descurc. Mi-a trecut prin minte că aș putea să mă întorc până la Cafe Jardim și la leagănul panoramic, dar nu-mi surâde ideea să merg 2 kilometri în plus pe ziua de azi. Fernando mi-a spus că în bucătărie găsesc câte ceva dacă vreau să îmi gătesc. Totul e pe bază de donație.
O cutie de ton, una de sos de roșii, doi căței de usturoi și jumătate de cutie de paste. O cafea cu puțin zahăr brun și un ceai de fructe. Masa din lemn, jilțurile vechi, un buchețel de lavandă și Cina cea de taină, înconjurată de simbolurile Camino. Dincolo, pe fereastră, rai curat: lămâi, trandafiri și magnolii sub un soare moale, a cărui lumină curge și se topește printre frunze. Ce-i trebuie sufletului și trupului mai mult de-atât? Îmi vine să plâng de atâta simplitate și frumusețe. Prima mea zi de pe al treilea Camino e magică. Și nu se termină aici…
Spre seară albergue se umple. O familie cu doi copii, un grup de bărbați portughezi, cam gălăgioși, dar simpatici, un altul format din patru tineri, un cuplu de americani. În bucătărie e forfotă. Nicole, voluntara din Germania, le zâmbește tuturor și le explică regulile. Ascult muzică și-mi beau cafeaua sprijinită de pervazul vechi, din lemn scorojit. Toată forfota asta plăcute e un fel de fundal care nu mă deranjează deloc. În curând soarele apune și mă ia o toropeală căreia mă supun. Uitasem că ora portugheză e diferită cu două ceasuri. Iar la noapte se trece la ora de vară. Odată cu seara se lasă și frigul. M-am băgat în sacul de dormit, am pus două pături pe mine, am trimis poze oamenilor dragi la care m-am gândit azi, Am făcut rezervări pentru Barcelos și Santiago. Da, da. Am decis că de la Barcelos voi lua un tren și voi sări peste trei etape. Asta îmi va permite să o iau după Pontevedra pe varianta spirituală și apoi să ajung la Santiago cu o zi înainte de Paștele catolic. La Barcelos mi-am rezervat o cameră într-un motel mic, lângă gară, ca să pot lua un tren devreme spre Valencia și să nu ratez o zi de mers. La Santiago voi sta la Casa Celsa-Barbantes, unde, după ce am făcut rezervarea și m-am uitat mai bine pe hartă și la pozele cu clădirea, am realizat că este aceeași clădire de burlanul căreia stă agățat lacătul nostru. Mă trec fiorii. Doamne, ce dor mi-e de toți! Dar nu, nu, nu voi face aceeași greșeală ca anul trecut! Acesta nu este Camino Francez, nu suntem în anul 2023 și eu nu am părul scurt! Îmi vine să râd singură de ultimul gând.
Azi, pe drum, mi-a trecut prin cap că aș putea face o cafenea donativo pe Camino; o cafenea în care să fie rafturi cu cărți care au în spate povești ale cititorilor lor. Da, da, uite, Micul Prinț de la librăria Hello ar putea fi o astfel de carte, căreia i-ar sta bine pe raft. Și mai e Solas en el silencio, pe care am cumpărat-o de la Pontevedra anul trecut, cu autograful Silviei Intxaurrondo și cu promisiunea că atunci când voi învăța spaniola va fi prima carte pe care o voi citi. Mi-au revenit gândurile astea sub pătură, în timp ce încercam să adorm, cu toate că încă nu era întuneric. Atunci am zărit pe o noptieră din cameră un teanc de cărți. M-am ridicat din pat instinctiv și am întins mâna spre ele. Am luat, la întâmplare una. Dar nu, pe Camino nimic nu poate fi „la întâmplare”. E a nu știu câta oară când simt asta. O carte obișnuită, legată în coperți albastre: Am deschis-o fără prea mari așteptări: Elephants Can Remember, de Agatha Christie… dar pe interiorul copertei, un mesaj scris cu pixul de un pelerin pe nume Brad m-a făcut să mă treacă fiori instantaneu: „To the person that finds this book. I brought it to the Camino – but my bag was too heavy șo I left it here. It was my grandmother’s. I do not know if it is a good read – she said it was a classic. Do not worry, she has many books – I am sure she will be happy you have it. Bom Camino!”
Wow! Mi s-au umplut ochii de lacrimi și inima a început să îmi bată tare. Dacă nici ăsta nu e un semn, atunci… Uite cum o să car eu nu una, ci două cărți pe acest al treilea Camino. Am adormit cu gândul la cafeneaua mea de pe Camino și la lucrurile simple și frumoase pe care le-am trăit în ultimele 24 de ore. Mulțumesc, Brad și bunica lui Brad, oriunde v-ați afla! (va urma)
Leave A Reply