Azi m-am trezit la 6:00, fără nicio alarmă. E drept că 6:00 în Portugalia e ca 8:00 în România, dar la cât de obosită eram, mă mir că m-am trezit și așa. Jose și Elena sunt aproape gata, mă așteaptă să le spun ce am decis; pentru că, da, am decis – voi merge pe Camino Central, ceea ce înseamnă că ne despărțim azi și ne revedem peste o săptămână în Redondela sau la final, în Santiago. Chiar și așa mergem azi câțiva km împreună și asta mă bucură.
Pornim, așa cum am stabilit de aseară, direct de la albergue, fără să ne mai întoarcem pe la Catedrală. La fel procedează și două coreence, pe care le-am văzut și aseară
În cameră cu noi este un cuplu francez care se întoarce de la Santiago. Au făcut varianta de coastă și tot pe ea s-au întors. Sunt din Chartres și sunt foarte simpatici. Le povestesc că am fost la Chartres în vara în care am parcurs Camino Francez și se bucură să audă. Aș mai fi stat de vorbă cu ei, dar Elena și Jose mă așteaptă să pornim la drum. Buen Camino! devine pentru o vreme Bhom Camino! și ar trebui să mă obișnuiesc cu asta.
Elena și Jose au un ritm mai rapid și asta mă convinge că am luat o decizie bună. N-aș fi putut să țin pasul cu ei. Trecem în grabă pe lângă câteva biserici ale căror nume le aunliniasem în ghidul meu. E drept că sunt închise la ora asta matinală, dar nu prea am timp nici să le admir din exterior. Jose e mult în față și am sentimentul că suntem pe fugă.
La Padrão da Légua, cele două Camino, central și de coastă, o iau în direcții separate, așa că ne luăm rămas bun cu promisiunea că ne vom revedea la Redondela.
După câțiva pași, Elena mă strigă: Hei, Anamaria, nu vrei să bem o cafea? Normal că vreau! Ne oprim la cafe Christina și ne răsfățăm cu cafea, bispo amendoa, bolinho și pastel de nata. Râdem, povestim, ascultăm muzică, o sunăm pe Elisa din Sicilia cu video, vorbim despre câte și mai câte. El mar es el utero de la Tierra. Mi-a rămas în minte fraza asta a Elenei. Ne uităm pe hartă și ne dăm seama că pentru Camino litoral, care e diferit de cel de coastă, începea de la Catedrală, dar într-o altă direcție. Ne amuzăm cu asta, dar Jose crede că nu e întâmplătoare rătăcirea lor. ci a fost ca să mai petrecem timp împreună. Ne luăm în cele din urmă rămas bun, de data asta pe bune…
Eu o iau drept înainte. Mai am de mers destul până să ies din Porto. Sunt un pic tristă de această despărțire prea rapidă, dar replica lui Elio de pe grup mă revigorează. Ne spune că e bucuroa că au și Jose am decis să mergem pe variante diferite de Camino, căci în felul acesta vom împărtăși povești diferite. Ne dă și o misiune – să vedem care dintre cele două Camino e mai interesant din punct de vedere religios și spiritual. Citesc asta pe o bancă de lângă Igreja de Sao Pedro, pe care o admir tot din exterior. Nu prea înțeleg treaba asta cu bisericile închise. Inevitabil, compar cu Spania și cu Camino Francez, unde majoritatea erau deschise.
Drumul e destul de anost. Abia când trec în Moreira, un orășel din suburbiile Porto, începe să devină mai plăcut, dar soarele începe să ardă destul de tare. Mă opresc la un supermarket să-mi iau apă, dar rămân mai mult decât îmi propusesem. E cel mai curat supermarket pe care l-am văzut vreodată și are un spațiu special amenajat, unde îți poți încălzi mâncarea și poți să stai să mănânci. Ai pahare și tacâmuri de unică folosință, mese, scaune și un view drăguț. Mi-am luat paella, pao de queijo și pao de Deus – produse de patiserie sărată și dulce. Trebuie s-o las mai moale cu bunătățile portugheze, altfel se duc naibii toate kilogramele de care am reușit să scap în ultimele luni.
Camino e pustiu, la propriu. Trec prin localități în care pare că nu locuiește nimeni, iar de pelerini nici vorbă. Abia la Gioao, după ce stau la o terasă pentru o cafea și o Fanta rece, mă întâlnesc cu Jonathan, din Germania. Ne amuzăm de faptul că suntem singurii pelerini de pe Camino central și mergem împreună ultimii kilometri, până la Mosteiro de Vairão, unde se termină etapa de azi. Vairão e un loc în care domină pacea. Vegetația multă, drumul pavat, mărginit de pereți de piatră, cafeneaua Jardem, chiar înainte să ajungem la albergue, mica școală colorată, totul pare desprins dintr-o poveste de demult.
La albergue ne întâmpină Fernando, cu u. umor subtil și o engleză destul de bună. Locul e absolut fantastic. Alberue e amenjat în incinta unei mănăstiri care nu mai este funcțională astăzi. Zidurile păstrează însă solemnitatea spirituală. Totul e foarte curat și Fernando ne invită să explorăm spațiul. Albergue a fost inaugurat în 2013 și de atunci găzduiește pelerinii care aleg să parcurgă Camino Portughez central. Locul e administrat de o mână de oameni care îl fac să fie special.
Mă bucur că sunt aici. E atâta liniște… după ce mi-am odihnit picioarele am pornit un pic la o plimbare prin împrejurimi. Am ajuns din nou la Cafe Jardem, care mi-a amintit de barul din Sarria, unde am stat la povești cu Elio, ca localnicii. Timpul pare că a încremenit în locul ăsta. Pe drumul spre albergue trec din nou pe lângă mica școală pe care am văzut-o azi. E ornată cu multe baloane pentru o sărbătoare. E liniște. multă liniște. E târziu, dar încă e lumină afară. Se aud păsări și râsete de copii. Fernando mi-a explicat că uneori, în aripa dreaptă a clădirii vin copii care fac tot felul de activități, împreună cu profesorii lor. Râsetele lor dau viață locului…
Stau în pat, cu fereastra deschisă și ascult natura… nu mai este nimeni în cameră cu mine, celelalte două paturi sunt goale. Luxul de pe Camino… Adorm împăcată cu alegerea făcută șu cu dorința de a începe ziua de mâine altfel, deși habar n-am ce-o fi însemnând asta. (va urma)
Leave A Reply