Unul dintre avantajele/dezavatajele dormitului la hotel pe Camino este că poți să pleci oricât de târziu ai chef. Și asta poate fi un avantaj, mai ales dacă ești foarte obosit. Dar poate deveni un dezavantaj dacă ai de parcurs o distanță mai lungă și pleci prea târziu. Nu știu cum a fost pentru mine plecarea din Pontevedra la 8:30. Cred că s-a încadrat într-un echilibru pe care ajungi să îl capeți în rutina de pe Camino. Iar la echilibrul acesta contribuie, cred, și faptul că aseară mi-am făcut o rezervare în Caldas de Reis, unde zilele acestea ate loc un mare festival de muzică, Portamerica, ce a adus panică printre pelerini, referitoare la locurile de cazare.
Plec din Pontevedra la 8:30, cu gânul că poate voi reveni cândva. Străduțele care aseară forfoteau de oameni sunt pustii la ora asta. Mă bucur mult că am decis să rămân aici peste noapte.
Drumul până la Caldas de Reis e plăcut. Porțiunile de mers prin pădure, deși sunt mai puține azi, alternează cu sate pitorești. Într-unul din ele, la intrarea într-o casă de rugăciuni, un preot binecuvântează pelerini și-mi face semn să mă opresc și eu. Obfac mai mult din politețe. Nu știu exact cât de pătrunsă sunt de bunecuvântarea primită, cert e că la câteva sute de metri mai încolo îmi atrage atenția un artist ambulant din boxa căruia se aude Killing me softly.
Nu știu cum lucrează memoria, dar pe la 11:00 mi-am amintit brusc ce zi e azi – 5 iulie – ziua în care, cu doi ani în urmă, în jurul orei 11:00 ajungeam la Santiago de Compostella. M-au trecut fiorii. Am făcut un video pentru prietenii mei. Reacții imediate. Nostalgie. Dor. Le spun că în toate zilele astea m-am gândit la ei și la Camino Francez și că nu mai regăsesc același sentiment aici. “Pentru că ceea ce am trăit noi a fost unic, irepetabil…”. Elio are mereu un răspuns la orice și reușește cumva să-mi alunge tristețea cu vorbele astwa. Clara și pus la profil poza cu noi la intrarea în Santiago… 2 ani… în care i-am revăzut doar pe Elisa și pe Jose, dar îi simt pe toți atât de aproape.
În timp ce fac tot felul de conexiuni stranii în minte, mă apropii tot mai mult de Caldas de Reis. Ultimii kilometri sunt chinuitori, pentru că e cald tare și mă opresc ori de câte ori îmi iese în cale vreo terasă unde pot să beau ceva rece și să mă odihnesc.
La Caldas de Reis am ajuns pe la 16:00. Albergue la care stau e unul privat, arată bine și e chiar în centru, lângă micul pod roman. Orașul e vechi tare și are un aer istoric bine conservat. Îmi doresc să îl explorez un pic, dar mai întâi îmi fac rutina de pelerin. Sunt obosită. Mă dor picioarele și îmi este somn. M-a toropit soarele de azi. Fac totuși plimbarea pe care mi-o promisesem și nu regret deloc. Străduțele care, probabil, de obicei sunt pline, acum aunt pustii. Toată lumea e la Portamerica. Ce bine! Pășesc agale pe bucățile mari de piatră și-mi trece prin minte faptul că sunt doar unul dintre milioanele de oameni care au trecut vreodată pe aici. Caldas e celebru pwntru apele sale termale, de care te poți bucura în plină stradă, chiar în piața catedralei San Tomas Becket. Acolo e animație. Oamenii stau la coadă pwntru trebulețul care îi duce la festival.
În curtea catedralei e liniște. N-o pot vizita, căci e deja târziu, dar mă bucur de peisaj și de o inscripție de pe o piatră care-mi atrage atenția: Não passes pelo Caminho… deixa antes que o Caminho passe por ti. Sunt cuvintele lui Fernando Pessoa, scrise în piatră. Le simt adânc, ca și cum mi-ar fi adresate. Adorm cu ele în minte și cu ideea total hazardată că mâine ajung până la Milladoiro, adică la 35 de km de aici și la mai puțin de 7 km de Santiago.
Mo-am petrecut toată seara făcând planuri de întoarcere acasă. Avioanele au niște prețuri aberante, indiferent de combinațiile de escală pe care le încerc. Am găsit una rezonabilă, în cele din urmă, prin Madrid și Roma. Dar nu mă gândesc încă până acolo. Deocamdată mi-e gândul la ziua de mâine. Îm mod normal ar trebui să mă opresc la Padron sau imediat supă. Dar vreau să scurtez cât mai mult distanț a din ultima zi. Așa că mă ambiționez să ajung până la Milladoiro, unde mi-am făcut și o rezervare. Nu e plătită, dar îmi dă un confort psihic de care am nevoie…Mi-e dor de acasa… (va urma)
Leave A Reply