M-am trezit cu noaptea în cap. Râul s-a auzit toata noaptea sun fereastra de la albergue, iar spre dimineață au început să se audă petrecăreții care se întorceau de la festival.
Am plecat devreme. Abia se mijise de ziuă. Mi-am pus în cap că azi ajung la Milladoiro și am plecat din albergue cu un elan de nedescris. Camino e plin de pelerini matinali, care se amestecă printee petrecăreții întârziați și veseli care se întorc de la Portamerica. E inedit mixul acesta care populează strada principală din Caldas la prima oră a dimineții.
Cum era treaba aia cu universul care complotează la îndeplinirea unei dorințe atunci când aceasta este suficient de puternică? Cred că niciodată n-am simtit mai mult ca azi treaba asta. În primul rând vremea a fost fix cum trebuie – soarele a stat cuminte în nori și s-a ivot doar de câteva ori. Vântul blând a mers de mână cu mine tot drumul. Locurile de popas mi-au ieșit în cale fix când aveam nevoie de ele. E absolut incredibil.
Mă bucur că nu m-am oprit î. Padron, unde era haosul de pe lume, din cauza unui târg imens, care ocupa tot centrul orașului. Am trecut repede prin mulțimea pestriță care împânzea străzile ticsite de tarabe și de mărfuri de tot felul. And I walk, and I walk and I waaalk… Melodia lui Oliver mi-a sunat meeu în minte cât am traversat Padronul și încă o vreme după aceea.
M-am oprit la vreo 5 km după Padron, cu o durere cumplită de glezne. Ultimii 10 km i-am făcut în 3 ore. Îmi era teamă că nu voi reuși, dar la un moment dat am știu că o să ajung la Miadoiro. Aveam în cap doar faptul că mâine voi fi foarte foarte aproape de Santiago. Durerea de picioare mi-a dispărut ca prin minune, iar greutatea rucsacului a devenit brusc insesizabilă. Pentru că te apropii de cer... așa mi-a spus acum doi ani un hospitalero de la Villadangos.
Acești ultimi 10 km i-am mers singură. Doar vreo 3-4 Buen Camino… În rest, pustiu. Doar eu cu mine și cu vântul șuierând printre copaci. Mi-au trecut un milion de gânduri prin minte. N-am simțit niciodată singurătatea drumului mai intens decât azi. Poate că în final despre asta este acest Camino. Despre cum să fii singur și să împarti asta cu restul lumii. Sună ca un paradox.
37,7 km azi – record personal. Nu-mi vine să cred că am făcut asta. Mă întind pe pat și izbucnesc în plâns. Pur și simplu. De parcă simt nevoia să scot din mine toate emoțiile adunate azi și ieri și în toate zilele astea de Camino Portughez – un Camino straniu care m-a făcut să mă întorc către mine în feluri nebănuite. Cum va fi mâine la Santiago? Cum?
La Albergue O Milladoiro e splendid. Lumea e relaxată. Livingul primitor te îndeamnă la reflecție – cărți, cafea din belșug, canapele moi, perne. Oameni care râd. Condivisione.Mi s-a întipărit în minte cuvântul la care m-a invitat Elio să meditez. Scriu rândurile astea târziu, după miezul nopții, cu gândul la tot. La călătoria asta, la acasă, la oameni… la tot. Happiness is when you exist in a moment and you realize it’s unique. Aud asta, printre râsetele tinerilor de la masa de alături, care joacă un fel de joc cu întrebări profunde. Ce e fericirea, în final? Și de ce avem nevoie de ea?
Pe 7 iulie voi ajunge pentru a doua oară la Santiago de Compostela și am un sentiment straniu că poate fi pentru ultima dată; că închei o buclă temporală și că, de fapt, călătoria mea nu se încheie acolo. Dar astea sunt doar gânduri stranii de om care a mers azi 37,7 km. Încerc să adorm. Nu pot. Mi se derulează în minte tot filmul acestui Camino, în care se insinuează celălalt Camino, a cărui amintire m-a copleșit în ultimele 11 zile. (va urma)
Leave A Reply