Ultima zi de Camino Portughez. E straniu. Azi mai am de mers doar 7 km. După maratonul de ieri, asta pare o glumă. Stranie senzație. Aseară mi-am propus să plec ca de obicei, dimineață tare, ca să ajung devreme în Santiago, unde, în cele din urmă, am decis că voi sta doar o zi.
N-am reușit să plec decât pe la 9:00, deși m-am trezit de la 6:00. Nu știu să definesc starea pe care o am. Mental, nu mai sunt pe Camino. Mă gândesc la acasă, la Oamenii pe care îi voi întâlni la Sahagun, căci am decis să fac un ocol pe acolo, în drum spre Madrid, de unde am zborul spre casă. Am amânat cât am putut de mult parcă plecarea spre Santiago. Știu ce mă așteaptă acolo… Și oricât de obișnuită sunt cu nostalgia, știu că-mi va fi greu…
De la Milladoiro la Santiago mergi practic mai mult prin oraș. Doar câteva poteci ocolitoare mai păstrează ideea de Camino. De pe una dintre coline, în zare, se vede clar orașul, iar turlele catedralei se profilează pe cerul înnorat. E frig azi și stă să plouă. Îmi bate inima tare de tot. Îmi amintesc ultimii lilometri de acum doi ani. Din ce în ce mai mult simt acest Camino Portughez ca pe o experiență chinuitoare, un fel de căutare a ceva ce am trăit atât de intens, încât a devenit parte din mine. Într-un fel mă întristează că ajung la final… poate că mai aveam nevoie de timp și de mulți kilometri ca să mă detașez de trecut și să dau acestui Camino șansa de a deveni o experiență la fel de minunată. Simt cumva un fel de vină ciudată. Pe de altă parte îmi amintesc că viața e așa cum e și că încercările de a-i controla uneori substratul emoțional sunt zbateri inutile.
Nu știu cât am mers până la Santiago în dimineața asta, ca timp, dar tot drumul am avut sentimentul că vreau să mă opresc. Ca și cum finalul acesta e un adevărat final al celuilalt Camino. Un milion de gânduri amestecate m-au însoțit tot drumul. Cu 2 kilometri înainte de final, am de făcut o ultimă alegere: stânga sau dreapta? Aleg dreapta, deși drumul e mai lung cu 500 de metri. Îmi e clar că amân momentul pe care pelerinii îl așteaptă cu emoție și cu nerăbdare. De ce? Cu fiecare pas pe care îl fac îmi este tot mai dor de ce am trăit cu doi ani în urmă. Mi-e tare dor de ei toți… de Elisa, de Elio, Clara, Marin si Jose. Stiu că pe Jose l-am văzut cu mai bine de o săptămână în urmă, dar dorul meu e despre noi toți, împreună… șase oameni atât de diferiți, dar cu atât de multe în comun, pe care El Camino i-a adus împreună, într-o prietenie a cărei putere e formidabilă.
M-au copleșit toate emoțiile adunate în ultimele zile, în momentul când am început să recunosc locurile. Primii pași pe Rua do Franco i-am făcut tremurând din toate încheieturile. Camino Portughez ajunge la Catedrală prin Rua do Franco sau probabil prin una dintre străduțele din spate. Dar eu am luat-o pe Rua do Franco, pe care o știu atât de bine. Recunosc magazinele, zidurile, toooot. Și înainte de imensa Piață Obradoiro e mica Piață Fonseca, locul în care ne-am luat rămas bun… Lacătul e la locul lui, acolo unde l-am prins. Cineva a pus pe el un sticker pe care scrie “smile”… prin geamul cafenelei din fața Palatului Fonseca se văd și acum sticle de Aperol, iar grădinița din fața mocului hotel unde am stat eu și Elisa e colorată atât de viu… Balconul de la care Elisa a cântat Bella Ciao, iar Elio ne strigă de jos la cafea… totul e aici, absolut totul e atât de viu în minte și în suflet. Absența lor doare atât de tare. Măreția catedralei nu reușește să-mi alunge nodul din gât.
Iată-mă, așadar, după 2 ani, în același loc, unde oamenii râd și plâng și își lasă sentimentele să curgă fără opreliști. E ciudat să fii singur într-o mare de oameni. Catedrala te copleșește. La fel și forfota din jur. Simți efectiv plutind în aer o infinitate de stări. Cineva se apropie de mine și-mi strigă: “Hey, you made it!” Nu cred că ne știm de pe drum, dar probabil mi-a intuit starea confuză. Îi zâmbesc și șoptesc, mai mult pentru mine… Yes, we made it! Apoi de undeva din spate aud: Anamaria! Lângă arcade, în spate, Marco și Diana îmi fac din mână. Incredibil! Efectiv incredibil! Pe Marco îmi imaginam că îl voi întâlni azi, căci ne-am tot intersectat, dar pe Diana o pierdusem de tot înainte de Pontevedra. Eram convinsă că nu ne mai vedem. A ajuns alaltăieri în Santiago și a mai rămas o zi, deși voia să plece ieri. M-a luat în brațe și pe mine și pe Marco și ne-a spus cu ochii în lacrimi că-i pare rău că a gonit așa și că are sentimentul că nu a dat șansa de a petrece mai mult timp împreună, dar speră s-o iertăm, pentru că e primul ei Camino și avea nevoie să fie doar cu ea. Tare îmi e dragă fata asta. Iar acum și mai mult, pentru că am sentimentul că a verbalizat ceea ce simt eu. Ne-am despărțit acolo, în piață, cu promisiunea că vom păstra legătura toți trei. Și sper că o vom face.
Am asistat singură la slujba pentru pelerini de la 12. Singură e un fel de a spune… eu și câteva alte sute de oameni. Am zărit câteva chipuri cunoscute… printre ele, Jonathan, primul pelerin cu care am stat de vorbă în prima zi, în drum spre Vairao. Ne-am salutat și ne-am zâmbit blând, ca și cum nu ne-am văzut de o zi-două… de fapt au trecut 11. Slujba e incredibil de frumoasă, iar la final… celebrul botafumeiro. Botafumeiro e acea cădelniță uriașă care zboară dintr-o parte în alta a catedralei, doar cu anumite ocazii sau doar dacă cineva donează o sumă destul de mare de bani special pentru acest ritual, care implică anumite costuri. Din câte înțeleg la finalul slujbei, ritualul de azi se datorează unei comunități religioase din Louisiana, care a plătit pentru el. Mă bucur că am asistat la tot acest spectacol grandios, pentru că așa este slujba de la Santiago, dincolo de valențele spirituale pe care le implică.
Vreo două ceasuri am hoinărit pe străduțe. La Palatul Fonseca este o expoziție de folclor galician, așa că trec pe acolo, apoi mă îndrept spre hotel, cu gândul să-mi alin suferințele nostalgice și să mă odihnesc.
Am ieșit din nou, spre seară. Sunt bine, mă împac cu nostalgia și sunt hotărâtă să nu las tristețea să mă copleșească din nou. M-am intersectat cu Elena, chiar în față la Libredon Rooms, lângă catedrală. Ne-am planifixat să ne revedem peste o oră, după ce umblă fiecare supă suveniruri. Nici nu știu când a zburat ora. Am stat de vorbă la terasa magică. Mi-a făcut bine tare. Elena are un fel de a emana bunătate în jur, pe care puțini oameni îl au. Mi-a simțit întristarea și chiar dacă vorbește doar spaniolă, ne înțelegem de minune.
Veamos la puesta de sol, ¿vale? De undeva dintr-un colț al imensei piețe Obradoiro se vede splendid apusul. Ne uităm minute în șir cum soarele se cufundă lent între copaci, poleind cu raze catedrala, care se arată semeață, în toată spledoarea ei.
Apusul acesta la Santiago e magic. E una dintre imaginile care-mi vor aminti mereu de Camino Portughez și de experiența acceptării faptului că orice clipă din viața noastră își merită șansa la strălucire. Camino este despre AICI și ACUM și despre ceva mai mult. E despre oameni, despre despre toți oamenii și despre fiecare în parte. Camino e despre omenesc, despre limite de toate felului și despre acceptarea frumuseții vieții cu tot ce are în ea.
În drum spre hotel, m-am oprit pe Rua do Franco în unul din micile restaurante și am mâncat meniul clasic pe Camino: pulpo galego, pimientos de Padron și un pahar de vino tinto. În drum spre hotel mi-am înfundat căștile în urechi și-am lăsat să curgă aceleași melodii pe care le-am ascultat tot drumul: “Me pregunto algo inquieta qué nos va a pasar?” Zâmbesc… Nu ni se va întâmpla nimic din ce n-am putea trăi… intens, lent, autentic, cu teamă, cu bucurie, cu credința că tot ceea ce ni se întâmpla are un sens în acest imens tablou al vieții pe care învățăm din mers s-o trăim, s-o simțim și s-o prețuim. La vida es lo que es y no lo que significa…
PS: Scriu rândurile astea în tren, în drum spre… León și Sahagún… două locuri pe care-mi doresc să le revăd în drum spre casă. De data asta fără nostalgii copleșitoare, doar cu cu bucuria revederii oamenilor dragi și a locurilor minunate pe care le-am cunoscut în peregrinările mele pe Camino.
Leave A Reply