Azi a fost cam ciudat pe Camino. M-a sâcâit soarele de când am plecat, mi-a fost sete, mi-a fost foame și m-a durut capul. Cam așa ar suna sec rezumatul zilei. Iar capul încă mă doare. Posibil de la insolație. Dar pe Camino nicio zi nu e seacă. Scriu asta și mă uit la inscripția de pe zidul pensiunii Dona Maria, unde m-am oprit azi: Amor e carinho tudo vence.
Am plecat târziu dimineață din albergue. M-am întins la vorbă cu Jonathan, pe care l-am întâlnit ieri, pe drum, și cu Charlie, din Suedia, un tânăr foarte interesant. Johnatan nu știu cu ce se ocupă, dar e preocupat de mediu, de conservarea ariilor rurale, face parte dintr-o comunitate care se ocupă cu recuperarea surselor naturale de apă. Charlie e IT-ist, dar cum ne-a spus, ce face momentan nu e muncă de programator. Charlie antrenează AI. Zice că e o muncă enervantă, dar e amuzat cum AI începe să mintă când nu știe ceva. Charlie are o istorie grozavă cu bicicleta lui. În fiecare an o lasă undeva după ce parcurge cu ea un drum lung, apoi anul următor revine în alt punct și merge pe jos până la bicicletă și tot așa. Anul trecut a recuperat-o din Franța și a pornit să parcurgă Camino France pe bicicletă, dar a sfârșit parcurgându-l pe jos, pe lângă bicicletă, adunând un întreg grup în jurul lui. Bicicleta a devenit obiectul salvator pentru mulți pelerini, cărându-le bagajul. Iar uneori se transforma în frogider ambulant pentru berea rece. Charlie are în el ceva foarte inocent. Râde și spune că uneori dimineața se trezește și se simte prost, la propriu; apoi, peste zi, cu fiecare experiență trăită devine deștept. Ne amuzăm de vivacitatea lui. Vorbim și despre mâncare și-mi recomandă o salată “Mimosa”, cu cartofi și fructe.
I-am lăsat pe băieți vorbind în bucătărie și am pornit la drum. Era deja 8:00, iar azi, teoretic, ar trebui să ajung la Barcelos – 30 km. Fernando îmi spune că n-are sens să galopez și să mă opresc la São Pedro de Rates. Pe hartă îmi arată că sunt 13 km până acolo. Parcă aș merge mai mult totuși… Problema e că nu sunt peste tot cazări. De cafenele sau terase nici nu mai zic… câte una ici și colo.
Până în Arcos nu am unde să mă opresc nici măcar pentru o apă. E cald, e praf și mașinile care gonesc pe străduțele pavate cu piatră cubică aunt super enervante. Am câteva ocolișuri prin pădure, dar e groaznic de cald și la umbră. Fata de la barul din Arcos îmi spune că acum e low season pe Central, pentru că e din ce în ce mai cald. Vârful e în martie, aprilie. Așa se explică pustietatea asta, care nu mi-ar displăcea neapărat, dacă nu ar fi atât de cald.
Pe drum, multe bisericuțe, majoritatea închise. Nu sunt neapărat vechi, dar nici noi. Ce mi-a plăcut mult azi a fost podul D. Zameiro peste râul Ave.Cândva, înainte să apară electricitatea, zona asta era renumită pentru morile de apă, peste 200. Azi se mai văd doar rămășițe, dar peisajul e frumos și râul e plin de păsări.
Mi-am potolit foamea și setea la Arcos, cum spuneam. Nici nu știu exact ce am mâncat. Fata de la bar era foarte simpatică și vorbea frumos engleza. N-a știut să îmi traducă numele unei chestii rotunde. de patiserie (evident), dar m-a asigurat că e foarte bună. Și a fost – foietaj, scorțișoară și o cremă de dovleac.
Eram hotărâtă să rămân la São Pedro de Rates, chiar dacă asta înseamnă că va trebui să recuperez zilele următoare niște kilometri. Am ajuns la 13:00. Dar albergue de peregrinos se deschide la 14:00. Cred că e o oră standard sau ceva, pentru că și la celelalte două albergues de zilele trecute era la fel. În fine… M-am oprit pentru o vreme în biserica din centrul satului, care era deschisă. M-am odihnit și am scăpat de soare. Și fix când mă gândeam ce zi aiurea este, am primit de la Oliver o forografie cu el și cu Ștefan, un foat elev de la LIIS. S-au întâlnit ieri, pe Camino Francez… și au ajuns să vorbească despre… mine. Doamne, cât de mică e lumea asta! Coincidența asta “made by Camino magic”. mi-a dat un elan nou. Mai aveam vreo 20 de minute de așteptat până să se deschidă albergue, dar eu am pornit la drum, hotărâtă să mai merg măcar vreo 3 km. Am mai mers 9. Nu pentru că aș fi vrut sau pentru că sunt vreo masochistă curajoasă, ci pentru că nu am avut efectiv unde să mă opresc. Măcar peisajul a fost mai primitor. Ultimii 2 km au fost însă iar prin soare și pe șosea. Mega enervant! M-am oprit în Pedra Furada, o localitate plină de legendă. N-am poposit la primul albergue la care am tot văzut reclamă pe drum, ci la al doilea, la Dina Maria. Și bine am făcut, căci e foarte drăguț, Pentru 15 euro am un pat în dormitorul de 7, unde oricum e cazat doar un domn japonez care nu prea vorbește decât… japoneză, am lenjerie și prosop mare… deja e lux. Iar mica livadă din curte e splendidă și fata de la recepție mi-a spus că pot să mănânc fructe dacă vreau. Normal că vreau, cum să refuz prune zemoase și dulci și piersici turtite, direct sin copac?
Duș, odihnă, spălat rufe… ritual de pelerin. Momentan aștept să se deschidă restaurantul de alături ca să mănânc și niște mâncare mai acătări, cum ar fi zis bunicile mele. Revin cu legenda despre Pedra Furada și impresii despre gastronomia locală.
Am revenit. Dar încă nu îmi revin din starea în care am fost în ultimele două ore. Nu-mi vine să cred cum la finalul unei zile pe care eram gata să o consider drept una dintre cele mai plictisitoare zile de Camino ever, totul a luat o întorsătură neașteptată… Restaurantul la care am mers se numește Pedra Furada, exact ca și localitatea și este unul din acele locuri rare pe care îți dorești să le vezi măcar odată în viață. Locul în sine e fabulos. Din toate punctele de vedere.
M-a servit Antonio, proprietarul, cu care am petrecut apoi două ceasuri de vorbă. Am discutat despre politică, despre educație, despre mâncare, despre muzica fado, despre gramatică, despre viață… Doamne, omul acesta e o ființă rară, cum n-am mai întâlnit. Restaurantul a fost deschis în 1946 de părinții săi, mai întâi peste drum, apoi s-a mutat în 1968 într-o altă locație și în 1976 în cea de acum. Iar în 1981 au mai deschis un restaurant mai mare în spatele acestuia. Este o afacere de familie făcută cu pasiune pentru gastronomie, pentru atmosferă și bun gust. Antonio îl administrează împreună cu cele două surori și este fericit. Locuiește în Barcelos, la 10 km de aici și mi-a mărturisit că este fericit în fiecare zi când ajunge la restaurant și fericit apoi când ajunge acasă. E un du-te vino constant care îl umple de bucurie. Nu au moștenitori care să preia afacerea și îmi spune cu zâmbetul pe buze că el și surorile lui au decis că atunci când nu-l vor mai putea duce îl vor închide. Nu vor să-l dea unor străini de familia lor. Restaurantul e renumit în toată Portugalia și Antonio îmi spune cât se poate de onest că ăsta e unul dintre motivele care l-au ținut în viață toți anii ăștia… oamenii care vin la restaurant și se bucură de viață și de o mâncare bună. Am mâncat și eu meniu de pelerin, simplu și delicioa, și am băut un pagar de vin alb local, recomandat de Antonio. Când mi-am luat la revedere m-a trecut un fior. Poate că n-o să-l mai văd niciodată în viața asta pe omul acesta care mi-a oferit una dintre cele mai frumoase experiențe de comunicare pe care le-am trăit vreodată. Să fii fericit cu ceea ce faci. Acum. Aici. Mereu.
Las pe mâine legenda numelui Pedra Furada. Mâine mă opresc la Tamel, iar poimâine la Ponte de Lima. Adorm în seara asta cu sufletul plin de poveste. Mi se preling încă pe timpane și pe suflet acordurile de fado.ale lui Helder Moutinho. Sunt frântă, dar fericită că am avut experiența asta, de care-mi voi aminti mereu… Și când te gândești că azi dimineață habar n-aveam de Pedra Furada… Care, apropo, e o piatră cu gaură în mijloc. Dar despre ea… mâine. (va urma)
Leave A Reply