Am plecat din Astorga azi cu un sentiment straniu, de eliberare. Când am văzut panoul cu numele orașului tăiat, mi-am amintit de dimineața agitată din Pamplona, cu toată zăpăceala, cu întorsul înapoi după căști. Parcă a fost în altă viață. Mi se pare totul atât de îndepărtat, deși s-au petrecut toate cu doar trei săptămâni în urmă. M-am oprit pentru câteva clipe într-o biserică mică, din secolul al XVII-lea, aflată la ieșirea din oraș – Ermita del Ecce Homo. Mi-a făcut bine oprirea asta matinală acolo.
Uneori, dimineața, înainte să mă opresc pentru cafea, mă opresc mai întâi în prima biserică pe care o întâlnesc în cale. Și pe Camino există întotdeauna o biserică ce îți apare în cale… nu doar dimineața. Nu-mi propun dinainte să fac asta. Se întâmplă pur și simplu. Și de la o vreme, mai ales după experiența din Leon, am început să mă gândesc mai mult la semnificația religioasă a pelerinajului de la Santiago. Și de fiecare dată când fac asta, îmi vine în minte fratele Frederico. Nu deslușesc prea bine sensurile, dar probabil că este ceva ascuns în toate astea. N-am plecat pe Camino din rațiuni religioase și, de altfel, n-am ascuns nicio clipă asta. Și nici măcar nu știu de ce-mi trec gândurile astea prin cap.
În fine… prima oprire după Astorga a fost la Murias de Rechivaldo. Meniu clasic deja – cafea cu lapte, suc de portocale, tortilla. În viața mea n-am mâncat atât de mulți cartofi dimineața, cum am făcut pe Camino! Am un deja-vu.
Următoarea oprire – Santa Catalina de Somoza – un sătuc superb, cu porți albastre, care mi-au rămas în minte. Pe drum m-am întâlnit cu James, un american cu care m-am tot intersectat de-a lungul drumului. Chiar ieri ne-am văzut, în Astorga, lua masa împreună cu Sofia, brazilianca de culoare, cu care m-am întâlnit zile în șir înainte de Leon. Îmi dau seama că deja am o întreagă galerie de chipuri cunoscute pe Camino. Oare unde or fi Soo și Won? James și-a trimis azi înainte rucsacul pentru prima dată de când e pe Camino și e foarte stresat că îl va pierde. Am mai spus deja, cred, că există posibilitatea asta, să trimiți înainte rucsacul, contra unei sume ce variază între 4 și 8 euro. Unii pelerini fac asta zilnic. Mie mi se pare o complicație inutilă, atâta timp cât rucsacul nu e mai greu decât trebuie. Dar fiecare alege pentru sine. În tot cazul, e amuzant James… a scăpat de greutatea fizică a rucsacului, dar s-a procopsit cu cea psihică… stresul că rucsacul lui se va pierde pe drum. L-am încurajat să nu-și mai facă atâtea griji. În fond, e doar un rucsac cu haine și chiar el mi-a spus că lucrurile care contau le-a luat cu sine în traista pe care o cară cu el.
Am băut o cafea împreună la barul Susana. Ni s-a alăturat și proprietarul, un olandez simpatic, fost pelerin și el, care ne-a dat câteva sfaturi bune apropo de continuarea traseului de azi. Cred că la Susana am băut cea mai ieftină cafea de pe Camino. Și era tare bună. N-am reținut numele proprietarului, dar era tare simpatic. Ne-a spus că se străduiește să țină prețurile scăzute pentru că știe ce înseamnă să fii pelerin. Am stat pe terasă mai mult decât îmi propusesem, dar nu-mi pare rău. Cred că ar trebui să învăț să mă bucur mai mult de prezența oamenilor, de interacțiunile pe care le am pe Camino. Nu m-am gândit până acum prea mult la asta, dar poate că nu e doar despre mine și despre sensul meu. Poate că sensul e și în ceea ce pot să fac eu pentru ceilalți. Cum e faptul că l-am liniștit pe James în privința rucsacului. Sau cum a fost discuția de ieri cu cei doi adolescenți brazilieni veniți cu bunicul pe Camino. Cine știe…
Nici nu știu când am ajuns în El Ganso. Citisem despre un bar pentru cowboy care se află aici și e celebru pe Camino. L-am și găsit, dar era închis. Mi-a atras atenția însă un alt loc, o terasă micuță, cu mese cochete, acoperite cu fețe de masă lila și cu scaune albe. M-a dus cu gândul la Provence. Nu e nimeni. În liniștea perfectă se aude Enya… Only time. E superb locul ăsta, o combinație de terasă și magazin de lucrușoare handmade. Cafea, suc de portocale, apă rece și bucățele de kiwi deshidratat – un deliciu. Mi-am ales și o brățară din piele roșie, ca să-mi amintească de locul ăsta și de ziua de azi. Dar ce zi e azi? Habar n-am. Și mă rog de ce ar trebui să fie o zi anume ca să îmi amintesc de ea? De ce trebuie să ne amintim mereu numai de lucrurile care ni se par nouă importante? Poate că amintirea lucrurilor simple, insignifiante, ne-ar face și ea bine uneori…
Trebuia să ajung la Foncebadon azi. Sau cel puțin așa speram. Dar 27 de km e cam mult. Cred că 25 e limita mea rezonabilă. Orice centimetru în plus devine apăsător. Așa că m-am oprit la Rabanal del Camino, într-un albergue pe care l-a lăudat Stephen. E plăcut. Și e aproape gol. Am ajuns de ceva timp. Stephen, Elio și Clara, mexicanca, s-au oprit tot în Rabanal. Inna e deja la Foncebadon. Am sentimentul că nu o voi mai vedea până la final. Și mă trece un fior straniu la gândul ăsta.
Mi-am amintit brusc de Ashu și de Aavi. Oare pe unde or fi ei? Ultima dată când am vorbit pe Instagram, ei erau în Astorga, iar eu urma să ajung la Leon. Acum sunt sigură că nu vom reuși să ne mai întâlnim până la final.
Înainte să ajung la albergue azi, mi-a ieșit în cale o măsuță cu… poeme. Da, e parte din farmecul Camino să-ți iasă în cale tot felul de lucruri neașteptate. Masa asta am zărit-o fix înainte să fac la stânga ca să nimeresc unde trebuie. Am răspuns invitației lăsate acolo de cineva care voia să rămână anonim, de a extrage un poem din unul dintre cele două borcane. Și pentru că spaniola mea nu e deloc bună, am ales borcanul cu versuri în limba engleză. Federico Garcia Lorca – “I know there is no straight road/ No straight road in this world/ Only a giant labyrinth/ Of intersecting crossroads.” Am citit de mai multe ori cuvintele, ca și cum aș fi vrut să le memorez, deși nu asta îmi era intenția. Mi-am amintit, din nou, fără motiv, de fratele Frederico și de biserica din Leon… “there is no straight road…”
Spre seară l-am cunoscut pe Cristian, un tânăr român, cu o viață foarte dinamică. M-a auzit vorbind la telefon în română și a venit apoi la masa mea, dornic de stat la povești. Născut și crescut în Germania, cu o mamă româncă, din Vaslui, a locuit o vreme în Cluj, iar acum s-a mutat în Danemarca unde, dacă am înțeles bine, studiază pedagogia și în același timp o practică într-o școală specială. E foarte jovial, vorbește mult și emană o energie pozitivă. Mi-a plăcut să stăm la povești, dar e puțin probabil că ne vom mai vedea, căci din câte înțeleg ritmul lui e de 30 de km pe zi, în medie.
M-am văzut puțin cu Stephen, cu Elio și cu Clara, care fuseseră la slujba de seară, pentru pelerini. În ultima vreme mă mai duc și eu uneori, dar azi nu am avut nicio pornire. Nu erau hotărâți asupra programului. Ei stau la un alt albergue, iar Clara la hotel. Ea are toate rezervările făcute, căci a venit pe Camino printr-o agenție care s-a ocupat de toate, înainte. Tot ce are de făcut ea este să meargă. Se poate și așa.
M-am întors la Nuestra Senora del Pilar. N-aveam chef nici de masă, nici de companie. Mă bucur că aici nu e multă lume. Mi-am pregătit rucsacul pentru mâine și mi-am propus să ajung dimineață tare la Foncebadon. Poate chiar pentru răsărit, cine știe. Mâine ajung la Cruz de Ferro, un punct important pe harta călătoriei spre Santiago. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Dar nu mai planific nimic, pentru că vor veni oricum toate câte trebuie să vină… mâine. (Va urma!)
Leave A Reply