E 14:30 și în ultimele două ore am crezut că mor de cald. Sunt undeva, într-un sat care se cheamă Fuentesnuevas, la vreo 6 km de Ponferrada, stau la o mică terasă, amenajată lângă o biserică și ea minusculă, care se cheamă Ermita del Divino Cristo. Mor de cald, dar în tot cazul e mai bine acum, când stau la umbră. Am senzația că timpul stă în loc aici. La o masă, alături… un domn foarte în vârstă bea cafea cu lapte și vorbește cu un altul de aproximativ aceeași vârstă, care stă peste stradă, lângă zidul bisericii, într-un scaun cu rotile. Barmanița tocmai i-a dus acolo un espresso și i l-a așezat frumos pe un scaun. Ambii par clienți vechi și e atât de pitorească imaginea asta; iar pe fundal se aud știri în spaniolă. Nicio adiere de vânt, nimic. Caniculă. Unul dintre bătrânei mă întreabă dacă sunt spaniolă. Îi spun că sunt româncă. “No hablo español.”, îi zic cu jumătate de gură. “Pero lo entiendes no?” Zâmbesc și dau din cap afirmativ.
Între timp, cealaltă chelneriță, care plecase chiar când am intrat eu în bar, s-a întors împreună cu o fetiță de vreo 4 anișori. Se uită la mine și zâmbește: “Sigue aqui! Mucho calor…” Dau din cap și zâmbesc și eu. Din când în când mai trec bicicliști, unii se opresc pentru o cafea sau ceva rece, alții trec mai departe. Eu nu mă mișc de aici în următoarea oră! E groaznic de cald! Îmi comand a doua limonadă cu gheață și un espresso, în timp ce din bar se aude The Wheels on the Bus și fetița cântă de mama focului. Bătrânelul de alături bea acum bere și bate cu bastonul ritmul cântecului. Peste stradă, celălalt și-a pus ochelarii de soare și stă dus pe gânduri… Doamne, timpul a încremenit aici! Iar din bar se aude acum “Rain, rain go away, come again another day!” Ce n-aș da acu pentru un strop de ploaie… Acuș e 16:00 și barul se închide, așa că va trebui să plec. Continui diseară povestea de peste zi. Habar n-am unde mă voi opri azi sau care va fi finalul zilei, dar aceste două ore mi-au făcut, clar, ziua mai bună.
Am plecat pe la patru fără câteva minute din Fuentesnuevas, după ce mi-am luat rămas bun de la toate personajele de acolo. Am uitat să fac o poză cu locul acela. Și pe drum mi-am dat seama că unele dintre cele mai faine momente de pe Camino au fost fără poze. Poate că așa și trebuiau să fie. Așa, ca popasul ăsta atemporal de azi…
Dar să revenim la cursul firesc al timpului (cu toate că nu știu dacă există așa ceva pe Camino, căci deja mi se amestecă în cap momente, zile, locuri, oameni… tot). Azi m-am trezit la 5:00, ca de obicei în ultimele zile, am plecat la 7:30, aproximativ. M-am întins mult cu cafeaua și cu micul dejun pe care mi le-am pregătit singură la albergue de data asta, gândindu-mă că la urma urmei același timp îl am, indiferent unde aleg să beau cafeaua. Am stat de vorbă cu domnul neamț, despre care am aflat că de fapt e austriac și care mi-a spus o poveste foarte interesantă despre o româncă care ceruse azil politic pe vremea lui Ceaușescu și pe care el a ezitat inițial să o ajute din cauza a tot felul de prejudecăți, dar în cele din urmă a ajutat-o și nu a regretat. Peste ani a revăzut-o, fiind soția Președintelui Parlamentului austriac din acea vreme, în care el însuși era parlamentar. Voila! Pe Camino întâlnești tot felul de oameni, chiar și parlamentari. Ne-am urat “Buen Camino!”, el a plecat, căci vorba aia, avea un plan, iar eu am mai rămas un pic să mai scriu… Îmi place liniștea asta matinală din albergues, după ce pleacă toată lumea și se termină cu foșnetele de rucsac, cu luminile de telefon aprinse discret, cu tot. Se lasă așa o liniște molcomă tocmai când se ivesc zorile uneori. Și parcă nu-ți vine să mai pleci. Am stat și eu azi fără să mă uit la ceas.
Maaaare greșeală am făcut totuși să plec atât de târziu, tocmai azi, fără măcar să mă uit la ce temperatură va fi. Dar, de fapt, dacă dau timpul înapoi și îmi amintesc de cele două ceasuri petrecute în Fuentesnuevas și de castelul din Ponferrada și de atmosfera pitorească din oraș, parcă totuși nu mai regret. Cum spuneam, am plecat destul de târziu, dar drumul dintre Molinaseca și Ponferrada e destul de lejer, mai mult pe asfalt, așa că am ajuns destul de repede. Cu toate astea, azi m-am rătăcit pentru prima dată de când sunt pe Camino, chiar înainte de intrarea în Ponferrada. Am luat-o la dreapta, când trebuia să o iau înainte, din cauza unui cățel simpatic care mi-a distras atenția. A trebuit să mă întorc vreo 400 de metri înapoi până să dau de o săgeată galbenă.
Primul lucru făcut în Ponferrada e cafeaua în tihnă și nelipsitul suc de portocale. M-am reîntâlnit cu Vera și cu Elio și cu alte chipuri cunoscute. Vizităm toți trei Castelul Templierilor, ne amuzăm, facem poze, ne uităm la documentarul despre castel din care aflăm, pe lângă istoria știută, și o mulțime de lucruri inedite; cum ar fi faptul că la un moment dat a existat un proiect de amenajare a unui teren de fotbal în curtea interioară a castelului. După ce am ieșit, fiecare și-a văzut de treaba lui… Elio voia să viziteze biserici, Vera să își cumpere încălțări noi, eu să vizitez Muzeul Radioului, ceea ce am și făcut, pentru 1,35 euro. E cel mai ciudat preț de bilet pe care l-am auzIt vreodată.
Ponferrada e un oraș destul de mare și probabil că ar mai fi fost lucruri de văzut, dar era deja trecut de 12:00 când am plecat de acolo și mi-aș fi dorit să ajung azi măcar la Pieros. Nu am ajuns, m-am oprit la Cacabelos, un mic oraș pitoresc, înconjurat de vii. Stau la hostal La Galeta, unde a ajuns înaintea mea și Elio, care m-a informat că e ok și că mai au locuri, în timp ce eu eram încă pe drum. E simpatic modul ăsta în care cei mai mulți dintre noi ne găsim cazare pe Camino din momentul în care ne facem câțiva prieteni printre pelerini. Cine ajunge primul dă de veste celorlalți despre locație și așa reușim cumva să rămânem conectați. Evident, asta se întâmplă doar cu cei cu care am schimbat până acum numere de telefon sau conturi de social media… Nancy, Ashu, Soo și Wan, Valentin, Inna, Stephen, Elio, Vera… Pe toți îi am în telefon cu numele de familie “Camino”… Nancy îmi mai scrie din când în când și mă întreabă pe unde am ajuns. Realizez din ce în ce mai mult că frumusețea drumului e legată de interacțiunile pe care le am cu oamenii ăștia, pe care îi cunosc de atât de puțin timp, dar de care mă simt într-un fel deja foarte atașată.
Până seara, când cerveza și paella mi-au întrerupt toate meditațiile despre Camino, am rememorat cel puțin trei momente pe care le pun în tolba cu amintiri: borna care îmi arăta că mai am mai puțin de 200 de km până la Santiago, Camino privit peste umăr și flashurile temporale, iar la final de drum al zilei, interacțiunea cu irlandeza căreia i-am dăruit un măr și cu care am mers împreună ultimii doi kilometri de azi. Eu am rămas în Cacabelos, ea a mers mai departe, spre Pieros.
Albergue La Galeta e curat și plăcut. Camerele sunt decente, cu câte 6 paturi și fiecare are baie proprie. Nimeresc în aceeași cameră cu Elio, care mă avertizează că vom avea o noapte grea, pentru că în aceeași cameră este și un mexican căruia îi este foarte rău, are o indigestie și a vomat și probabil se va foi toată noaptea. Surpriza este însă alta: în aceeași cameră stă și italianca din Sicilia, pe care am întâlnit-o înainte de Astorga și despre care îi povestisem lui Elio. Au făcut cunoștință până să ajung eu aici și și-au dat seama cine sunt fiecare dintre ei din descrierile mele. Ce coincidență bizară! Stăm toți în aceeași cameră. Iar pe ea o cheamă… Elisa! Am un sentiment straniu că oamenii ăștia nu sunt doar niște pelerini pe care i-am întâlnit în drumul meu. Dar nu zic nimic, nu vreau să fac predicții inutile despre Camino și cu atât mai puțin despre oameni.
În cameră cu noi mai este un român. L-am auzit vorbind nemțește și românește, dar nu-mi place să mă bag în seamă, așa că îmi văd de treaba mea. Am luat cina împreună cu Elisa și Elio. Lui Jose, mexicanul căruia îi este rău, Elisa i-a dus în cameră niște apă rece. E foarte grijulie cu el. Am crezut că sunt împreună, dar apoi mi-am amintit că înainte de Astorga era singură pe Camino. Ne-a povestit că Jose a ajutat-o mult și că au mers împreună în ultimele zile. Sunt simpatici cu toții. Am adormit târziu tare, dar cu un sentiment nou, cu o dorință de a cunoaște nu doar locuri, ci și oameni. Ceva îmi spune că sentimentul ăsta nu e trecător și că îi voi mai întâlni pe oamenii ăștia până la final. (Va urma!)
Leave A Reply