Azi a început devreme; chiar foarte devreme, adică la 1:45, când unul dintre pelerinii din camera noastră s-a întors la albergue și a început să bată cu disperare în ușă ca să îi deschidă cineva. Chiar dacă e privat, albergue La Galeta se închide și el la 11 noaptea… Ne-am speriat cu toții, Elisa a alergat la ușă să îi dea drumul, eu eram convinsă că e deja 5 dimineața și trebuie să mă trezesc, pentru că așa mi-am propus. M-am uitat la ceas buimacă, am realizat că mai pot dormi și asta am și făcut până la 5:30. Iar de plecat am plecat iar ultima, pe la 6:30, cu gândul la cafea.
N-am avut parte de cafea decât târziu, în Villafranca del Bierzo, dar până acolo, m-am bucurat de un răsărit splendid printre dealurile pline cu viță de vie și de o mulțime de… iepurași. Da, prin viile de pe Camino își găsesc adăpost multe familii de iepuri. Nu i-am numărat pe toți, dar m-am simțit ca Alice în Țara minunilor.

În prima parte a dimineții am mers singură, așa cum fac mereu. Dar la Villafranca del Bierzo m-am întâlnit cu Elisa, cu Jose și cu Elio. Am băut cafea împreună și nu s-a alăturat și Marin, românul pe care l-am auzit vorbind aseară când românește, când nemțește. Se așezase singur, la o altă masă, dar Elisa l-a chemat să nu se alăture. I-am făcut loc lângă noi. Îl cheamă Ioan-Marin, dar Elisa îl botează Giovanni și așa îi rămâne numele. E originar din România, locuiește în Austria de peste 30 de ani, iar în țară n-a mai fost de vreo 20. E simpatic și pare de treabă. Nu ne vine să mai plecăm, dar ziua e încă lungă, așa că după a doua cafea o luăm din loc, fiecare în ritmul lui, fără să știm dacă ne vom revedea ori ba.

Mi-am făcut un plan pentru azi, ca să nu mai pățesc la fel ca ieri și să fiu nevoită să mă opresc iar în mijlocul zilei ca să nu fac insolație. 25 km sau ora 13. Astea sunt reperele temporale. M-am gândit azi mult la paradoxul temporal care ni se întâmplă pe Camino. Cumva ești conștient că trăiești într-un fel de buclă atemporală (ce-o mai fi și asta), pe de altă parte tot pe Camino ai parte de toate aceste constrângeri temporale… Trebuie să pleci înainte de ora 8:00, dar în unele albergues nu ai voie să te trezești înainte de 6:00. Toate albergues se deschid la 12:00 sau la 13:00 și se închid seara la 22:00 sau 23:00 în cel mai bun caz. Și peste toate astea mai e și siesta între 14:00 și 17:00, de regulă. Deci, da, pe Camino uiți de timp, dar de fapt nu uiți, ci înveți să i te supui…

În tot cazul, nu pot spune că m-am obișnuit cu asta, deși sunt de o lună de zile aici. Planul pe azi era să mă opresc la 13:00, dar din păcate în toate satele de pe traseu albergues fie erau full, fie erau închise de tot. M-am tot intersectat cu Elisa, cu Jose și cu Giovanni – Marin, apoi, separat, cu Vera și cu Elio. Fiecare dintre ei și-a propus să meargă mai departe și în cele din urmă m-au convins și pe mine. Primii trei aveau rezervare în Las Herrerias, unde eu nici nu visam să ajung azi. Vera habar nu avea ce vrea să facă, iar Elio își propusese să meargă până la 15:00 și să se oprească acolo unde va ajunge la ora aceea.
Drumul de azi a fost pe asfalt, cu excepția primei ore. Total plictisitor și enervant, din cauza mașinilor. Sate goale, multe albergues închise, sentimentul că nu ești din peisajul acela… Citisem dimineață că sunt niște rute alternative, prin pădure, dar n-am reușit să le identific, așa că m-am mulțumit cu faptul că măcar azi am șanse să mă țin de ce mi-am propus de dimineață. Dar șansele mele s-au risipit rând pe rând, odată cu fiecare sătuc prin care am trecut și în care am încercat să găsesc o variantă de cazare. Am trecut prin Pereje, Trabadelo, La Portela. Apoi prin Ambasmestas, Vega de Valcarce, Ruitelan. În fiecare dintre ele am vrut să mă opresc, dar nicăieri n-am găsit loc. În plus, m-am tot întâlnit pe drum cu Elio, cu Elisa, Jose și Marin care m-au îndemnat să merg mai departe, pentru că n-are sens să rămân în satele astea. Am mers o bună bucată de drum cu Vera. Nici ea nu știe unde se va opri azi. Măcar nu mai e canicula de ieri. Dar chiar și așa, sunt necăjită, pentru că vreau să mă opresc și să mă odihnesc și să scriu și… În fine… Cred că azi nu e cea mai bună zi a mea pe Camino. Și începuse atât de bine…

În La Portela m-am întâlnit din nou cu Elisa, cu Jose și cu Marin. Iar în barul din care mi-am luat o cafea, am avut o mare surpriză. Am întâlnit o tânără care-mi părea tare cunoscută. Nu știam de unde s-o iau. E mică de statură, pare firavă, dar are niște picioare musculoase, e tunsă băiețește și are o voce foarte plăcută, de femeie-copil. Își ia un pachet de țigări de la automatul de lângă ușă, apoi vine la tejghea și scoate din borsetă două pașapoarte de pelerin. Le ștampilează pe ambele, schimbă câteva cuvinte în germană cu un alt pelerin, apoi iese. Încă nu-mi dau seama de ce îmi pare cunoscută. Abia când ies pe terasă, după ce o văd din nou, lângă un căruț negru, imens pentru statura ei, aranjând cârlionții unei mogâldețe de fetițe drăgălașe, îmi amintesc brusc: am întâlnit-o în munți, după Cruz de Ferro, pe una dintre potecile care dădeau în șosea. Chiar m-am gândit atunci, ce-o fi căutând cu căruțul pe acolo și mi-am zis că tare ciudat loc de plimbare și-a găsit. Acum realizez că ea, de fapt, face El Camino, împreună cu fetița ei, de patru ani. Ambele au o energie uluitoare pe care o transmit celor din jur. Pe mamă o cheamă Claudia, iar pe fetiță Keira. Au plecat din Saint Jean Pied de Port și merg la Santiago. E incredibil câtă forță poate să emane femeia asta!
După La Portela am mers o bucată de drum cu cei trei muschetari, Elisa, Jose și Marin, apoi am rămas în urmă. Nu pot ține pasul cu ei. Cel puțin Marin are o viteză incredibilă. Ne intersectăm oricum la următoarea oprire. M-au ajuns din urmă Vera, apoi Elio, dar nici cu ei nu pot ține ritmul mereu, pentru că ori merg mai repede, ori prea încet. Tot ce vreau e să găsesc un albergue și să mă opresc. Găsisem unul în Ambasmestas, Casa del pescador, atât de frumos, pe malul unui iaz, între copaci, dar era închis și ăsta. Elisa mă încurajează să merg mai departe cu ei. Dar eu vreau să mă opresc. Și n-am unde! Vera ar vrea și ea să se oprească. Deci măcar am un aliat. În ultimele două ore ne-am întâlnit și ne-am separat de cel puțin cinci ori unii cu alții, total haotic.

În Vega de Valcarce m-am intersectat din nou cu Elisa, cu Jose si cu Marin. S-au oprit pe malul râului și erau cu toții cu picioarele în apă. Jose mi-a făcut semn să mă apropii. I-am zis că trebuie să găsesc mai întâi un albergue. Mi-a spus că îl pot găsi mai târziu și a insistat să mă opresc. Chiar așa! De ce sunt atât de disperată să găsesc un albergue? Și la o adică de ce nu merg cu ei în Las Herrerias? Am renunțat să-mi pun întrebări din momentul în care tălpile mele obosite au atins apa rece ca gheața. E atât de bine că nu-mi vine să mai plec de aici. Dar trebuie să și dorm undeva în seara asta, totuși. Ei au o rezervare, dar eu habar n-am unde voi dormi. Am rămas din nou în urmă cu Vera și cu Elio, care ne-a ajuns. Am dat și peste Clara, mexicanca. La albergue municipal e full, e acolo un grup mare de copii și nu mai este niciun pat liber. Sunt obosită, n-am chef de nimic și nici nu știu dacă situația asta în care sunt ar trebui să mă amuze sau nu. Planurile mele cu ora 13:00 sau 25 de km s-au dus naibii demult, așa că n-am niciun alt scop pentru azi. Ne oprim la prima terasă și bem o bere. Proastă idee, cel puțin pentru mine, pentru că berea după atâția kilometri nu face decât să te moleșească și să-ți taie de tot cheful de mers. Dar n-avem încotro, mergem mai departe, să căutăm cazare în următorul sat, unde, evident, nu găsim nimic.
Ne apropiem de Las Herrerias, unde nici prin cap nu-mi trecuse dimineață că o să ajung. Clara și Elio au rămas mult în urmă, ceilalți sunt în față. Merg cu Vera toată bucata de drum până în Las Herrerias, unde nu găsim niciun pat liber, nicăieri. Băiatul de la barul unuia dintre albergues ne spune că sunt slabe șanse să găsim ceva pentru că a început vacanța în Spania și sezonul excursiilor școlare. Ne recomandă să încercăm totuși la Casa Polin, cate e un hotel mic la marginea satului. N-arată cine știe ce, dar ce mai contează… Au o singură cameră dublă liberă, la 40 de euro. O întreb pe Vera dacă e ok să împărțim camera și patul matrimonial. Ne apucă râsul pe amândouă. Nu e ca și cum am avea prea multe opțiuni. De altfel, una singură mai era plauzibilă… să mergem încă 5 km până în următorul sat, La Faba, unde, evident, nimeni nu garantează că vom găsi vreun pat liber prin vreun albergue. Așa că nu stăm pe gânduri și luăm camera. În fond, e chiar foarte convenabil. La un albergue am fi dat în jur de 15 euro patul, aici ne ajunge 20 de euro de persoană și stăm doar noi două. În plus, avem baie, prosoape mari de bumbac… ce mai la deal la vale, e lux! Îi scriu lui Elio că am decis să rămânem la Casa Polin. El merge mai departe, cu Clara. Ea are rezervare în O’Cebreiro care e la aproape 10 km distanță, urcuș, iar Elio speră să găsească ceva pe drum.

Pe Elisa, pe Jose și pe Marin i-am pierdut, cu toate că ar trebui să fie pe undeva pe aproape. Am rămas doar eu și Vera, în seara asta. Luăm cina împreună, mai dăm o tură la râu, vorbim mult despre ai noștri, despre Camino, despre o mulțime de lucruri. Îmi place mult de Vera. Are puțin peste 60 de ani și o energie extraordinară. Vera e din Brazilia, dar locuiește de ani buni în Statele Unite. Mi-a povestit câte ceva din viața ei, dar s-a oprit la un moment dat, iar eu n-am insistat să aflu mai multe. E un fel de lege nescrisă pe Camino. Înveți să asculți. Fără să pui întrebări, fără să aștepți explicații suplimentare și fără să ai pretenția că înțelegi logica vieților celorlalți. Doar asculți. Și e de ajuns.
Eu și Vera ne-am ascultat una pe cealaltă până târziu, spre miezul nopții. Ne-am propus ca a doua zi să plecăm împreună, cu noaptea în cap, spre O”Cebreiro, despre care am auzit că e un loc fabulos. (Va urma!)
Leave A Reply