Azi e frig pe Camino. 10 grade dimineață, la ora 5:30 și am sentimentul că așa va fi toată ziua. Dormitul inopinat la hotel în loc de albergue mi-a făcut bine. M-am odihnit și în plus în dimineața asta nu trebuie să mă conformez rutinei din albergues, deci nici nu trebuie să plec devreme. Doar că rutina asta mi-a intrat deja în sânge, așa că mă trezesc oricum la 5:30. Avem cafea la plic, ne mișcăm destul de repede și pe la 6:30 pornim la drum și eu și Vera și lăsăm în urmă confortul patului moale și curat.
Pe drum ne întâlnim cu Claudia, care se chinuie groaznic cu căruțul pe drumul plin de pietre și destul de abrupt. Claudia e o fată tare curajoasă. Mi-am amintit din nou cum am întâlnit-o în ziua aceea, după ce am trecut de Foncebadon și am crezut că e o localnică. Keira doarme dusă în căruț, în răcoarea dimineții. Am făcut cu rândul eu și Vera și am împins căruțul până am ajuns la un drum mai ușor. Ne-am tras sufletul toate trei și ne-am uitat la Keira cum doarme. E liniște și e deja ziuă, dar norii și ceața fac să pară că e încă noapte. Claudia ne-a povestit că la început nu accepta ajutor, că se încăpățâna să facă totul singură, dar că a învățat să îl accepte. Pe Camino oamenii se ajută pur și simplu; fără prea multe cuvinte.
În La Faba nu era încă nimic deschis, așa că prima oprire este abia în La Laguna de Castilla, unde e aglomerat tare, căci toată lumea din ultimele trei localități s-a adunat aici, la singurul bar deschis, La Escuela, unde se mănâncă chiar bine. E frig tare de tot și e o ceață de nu vezi la doi metri. Toată lumea stă în interior, dar acolo e sufocant, e prea aglomerat, așa că ies afară, unde măcar nu dârdâi singură, căci mai sunt și alți nebuni în pantaloni scurți, care mănâncă tortilla în ceață și se încălzesc cu cafea și ceai fierbinte afară.
În mulțimea eterogenă din interior, mi s-a părut că recunosc câteva chipuri pe care nu știam de unde să le iau. Apoi am auzit accentul inconfundabil. Apoi, unul dintre oamenii care-mi păreau cunoscuți a ieșit afară, în ceață. Nu glumesc când spun că nu vedeai nimic la doi metri. Dar ne-am zărit. “Heeei, Anamaria!” Am avut un flash cu o imagine din prima mea zi pe Camino – un moment de popas, când unul dintre indienii veseli dintr-un grup cu care m-am intersectat permanent pe parcursul zilei, m-a rugat să le fac o poză. Cel care mă strigă pe nume acum e același. În clipa aceea mi-am amintit! Sunt indienii din Dallas, pe care i-am cunoscut în prima zi de Camino. Fantastic! Ne-am recunoscut imediat. Doamne, ce bucurie! Am făcut o mulțime de poze și am vorbit mult, iar până la O’Cebreiro am mers practic împreună cu ei și cu Vera. Drumul spre vârf pare rupt dintr-un peisaj ireal. Ai sentimentul că intri în nori, cu fiecare pas pe care îl faci. Trebuie să fie fantastic un răsărit pe drumul ăsta. Din câte am înțeles e o raritate să poți vedea soarele la O’Cebreiro, unde e ceață mai tot timpul.
Sus ne-am despărțit și am rămas singură. Ne-am rătăcit printre casele pitice din piatră. Toată aglomerația din barul neîncăpător pe care l-am lăsat cu câțiva kilometri în urmă s-a mutat aici. O’Cebreiro este primul sat din Galicia, ultima provincie prin care trece Camino. E un sat vechi, care ascunde o mulțime de legende. Actualmente este locuit de doar 26 de oameni, iar ceea ce îl face foarte pitoresc e înșiruirea acestor pallozas – case minuscule din piatră, care au o formă specifică și care datează de pe vremea celților. Muzeul de etnografie, pe care eu l-am ratat, adăpostește numeroase obiecte care vorbesc despre istoria locului.
Nu știu ce a fost în capul meu acolo sus. Nu știu dacă a fost din cauza aglomerației, a frigului ori a stratului gros de ceață, dar mi se pare că nu m-am bucurat cum ar fi trebuit de frumusețea locului. Cred că mi-a distras atenția și faptul că m-am întâlnit cu indienii din Dallas și o bună bucată de timp n-am făcut decât să mă bucur de întâlnirea asta inopinată. Ei își făcuseră rezervare la O’Cebreiro pentru azi și chiar dacă era încă foarte dimineață, au rămas aici.
Aproape că era să ratez și unul dintre cele mai importante obiective de pe Camino – mica biserică Santa Maria Real, care adăpostește urmele unui miracol petrecut aici în secolul al XIV-lea, când un pelerin s-a adăpostit în biserică, într-o zi cu ninsoare abundentă, iar pâinea și vinul care i-au fost date drept semn de ospitalitate, de către călugări, s-au transformat în carne și în sânge. Am intrat în biserică și am rămas o vreme dusă pe gânduri, în ciuda foielii permanente de oameni care intră și ies. Mi-a atras atenția o rugăciune a pelerinului scrisă pe unul dintre pereți, care vorbește despre sensul Camino, despre credință și despre ceea ce găsești pe Camino cu sufletul. Mă simt, într-un mod curios, vinovată. Ce caut eu aici, în fond? Mi-am amintit de Cruz de Ferro și de faptul că n-am vrut să las nimic acolo, nici măcar tradiționala piatră pe care orice pelerin o cară cu el de acasă și o lasă în locul acela. Iar acum m-am întors din drum doar ca să intru în biserica Santa Maria Real și să citesc cuvintele acelea pe perete.
Am părăsit O’Cebreiro cu sentimente amestecate și confuze. La ieșirea din sat ai două opțiuni de traseu. O iau pe cea clasică. Nu am chef de aventuri azi. Următoarea oprire e la Alto da Poio, ultimul vârf de pe Camino. E foarte aglomerat și aici, ceea ce mă face să iau măsuri legate de cazarea de azi. Am decis că mă voi opri în Triacastela, așa că sunt la primul albergue care îmi sare în ochi pe harta din telefon – albergue Atrio. E prima rezervare făcută în avans pe Camino, cu excepția celor din orașele în care am stat câte două nopți. Am un sentiment straniu. E ca și cum aș încălca un legământ sau ceva de genul ăsta. Dar nu puteam să risc, după aventura de ieri. M-am intersectat din nou cu Vera și cu Elio. I-am întrebat dacă și-au făcut rezervare pentru azi. Elio și-a rezervat un pat tot la Atrio. Îmi spune că trebuie să-mi dea ceva, dar mai încolo. Vera e convinsă că nu trebuie să își rezerve nimic până la final, pentru că ar știrbi din frumusețea drumului cu tot neprevăzutul lui. O înțeleg, la fel gândeam și eu cu câteva ceasuri în urmă, dar când mă uit la grupul imens de copii de la terasa din față și la norii care se îmbulzesc pe cer, mă bucur că știu unde voi dormi la noapte.
După Alto de Poio drumul se bifurcă din nou. Vera vrea să o luăm pe poteca sălbatică, dar n-am niciun chef. Azi vreau drumul bătătorit. Așa că ne despărțim. Oricum urmează să ne intersectăm din nou. Elio e în spatele meu, îl zăresc la un moment dat și mă mir că a luat-o pe drumul obișnuit, pentru că și el, ca și Vera, preferă drumurile alternative și mai puțin umblate. Am dezlegat misterul curând: nu văzuse că există o alternativă, așa că s-a împăcat cu ideea că va trebui să meargă o bucată bună de drum pe lângă șosea. Am mers împreună puțin. A rămas, ca de obicei, în urma mea. E ciudat, dar oricât de mult comunicăm când ne intersectăm pe drum ori seara, la albergues, ori pe WhatsApp, când ne dăm de veste despre lucruri pe care le întâlnim pe drum, atunci când vine vorba de mersul propriu-zis, eu și Elio nu suntem deloc pe aceeași lungime de undă. Avem ritmuri diferite, ne atrag pe drum lucruri diferite. Și, în plus, fiecăruia dintre noi îi place să meargă singur. Știm asta deja și probabil ăsta e și motivul pentru care atunci când ne întâlnim și pare că trebuie să mergem o bucată de drum împreună, nu ne sfiim să ne separăm brusc, fără explicații. Așa a fost și acum. Eu am luat-o, din nou, înainte.
E trecut de prânz. O liniște ciudată și un soare cu lumină ireală învăluie Camino într-o atmosferă stranie. În față, printre munți, se adună nori negri, uriași. E clar că va urma o furtună, dar sper să ocolească drumul și să rămână acolo, între munți. În Fonfria e pustiu. Totuși, undeva aproape de ieșirea din sat, este un bar deschis. Ar fi bine să mă opresc, poate. Dar habar nu am când și dacă va ploua și n-am timp de pierdut. Serios? Mă pufnește râsul. Dar pentru ce îmi trebuie timpul ăsta prețios de azi? Habar n-am! Dar nu vreau să stau aici. Până la ieșirea de tot din sat am dat peste doi câini imenși, tolăniți în mijlocul drumului. M-a apucat panica. Ce fac dacă sar pe mine? Ce faaaac??? Mi se părea că mă privesc fix în ochi, ca două fiare ce-și adulmecă prada. Unul dintre ei e câine lup. Ce naiba mă fac?! Nu mă pot întoarce, barul e prea departe înapoi, iar eu mă apropii tot mai mult de cei doi câini uriași. Inima îmi bate tare de tot și deja îmi fac scenarii horror. Singura mea armă sunt bețele de mers. Cu gândurile astea și cu inima cât un purice m-am apropiat de cele doua creaturi și am trecut fix peintre ele, fără să mă uit înapoi. Am grăbit pasul și nu m-am oprit decât după vreun sfert de oră de mers alert. Am scăpat! Nici nu m-au băgat în seamă! Nu mai contează…
Norii s-au adunat grămadă, e clar că ploaia va izbucni din clipă în clipă. Ce e ciudat e că s-a lăsat din nou ceața. Nu se vede nimic în față și a început să bată și vântul. Mi-am amintit brusc de furtuna din Los Arcos și de panica de atunci. Mi-e groază să trec din nou singură printr-o furtună. Oare pe unde o fi Elio? I-am scris un mesaj ca să-l rog să mergem împreună ultima parte a drumului, chiar dacă nu ne sincronizăm niciodată. Mi-a răspuns că au găsit un bar și că ei stau acolo până trece ploaia. Care ei? Nu știu de ce, dar în mintea mea s-a conturat gândul că s-a întâlnit pe drum cu Clara. Ei doi au același ritm și au mai mers bucăți de drum împreună. În tot cazul, n-are sens să mă întorc aproape doi km, așa că pornesc cu elan înainte. La urma urmei ce e o ploaie în plus pe Camino? Am coborât încet poteca șerpuită, cu gândul la ploaia din Los Arcos. Până la Triacastela mai sunt cel puțin 6 km și îmi e clar că îi voi parcurge prin ploaie, dar asta nu mă mai sperie.
Nu mai știu exact unde, dar la un moment dat m-am trezit efectiv cu cineva în spatele meu. “Clara? Ce faci aici?” Clara s-a uitat cam nedumerită la mine. Parcă ce putea să facă? I-am spus că am avut impresia că s-a întâlnit cu Elio și că au rămas în barul din Fonfria. Dar era clar că m-am înșelat. Și atunci cu cine se oprise Elio? Poate cu Vera… Nu mai are importanță acum. Mă bucur tare mult că m-am întâlnit cu Clara și că am cu cine să merg ultimii patru kilometri. Ea se oprește azi tot în Triacastela. E prima dată când mergem doar noi două o bucată așa lungă de Camino. Clara nu vorbește decât puțin engleza, dar o înțelege foarte bine. Cam cum sunt și eu cu italiana. Convenim să facem un mix lingvistic, să vorbim eu în engleză, ea în spaniolă. Funcționează. Clara e o femeie frumoasă, cu ochi negri, imenși și un zâmbet suav; are trăsături tipice de mexicancă sau, mă rog, așa îmi imaginez eu că arată o mexicancă veritabilă. Are 39 de ani, dar pare mult mai tânără. E din Guadalajara. Vorbim mult despre Camino, despre oamenii dragi de acasă, despre motivele pentru care fiecare dintre noi se află pe Camino. Printre altele, Clara conduce acasă la ea, în Mexic, o sală de fitness, așa că înțeleg ritmul alert pe care îl are pe Camino. Îmi e destul de greu să țin pasul cu ea, dar nu am încotro dacă nu vreau să merg singură. Și nu vreau.
Ploaia a stat de ceva timp și ultima parte a drumului a fost chiar plăcută. Mă bucur că am avut ocazia să o cunosc mai bine pe Clara, într-un mod neașteptat. Albergue Atrio arată splendid. Cred că e cel mai inedit de până acum, pereții interiori sunt din piatră și arhitectura e foarte neobișnuită. Camerele sunt de câte patru paturi. Nu mai au nimic liber. Păcat, i-aș fi rezervat și Verei un pat. Sper să se descurce și să găsească ceva în altă parte. Evident că doar paturile de sus sunt libere. În cameră mai sunt cazați o canadiancă și un spaniol, Diane și Alejandro. Diane vorbește greu engleza, dar face eforturi. Alejandro e în lumea lui. După vreo oră ajunge și Elio. E ultimul pelerin cazat, așa că primește patul de sus din camera în care stau și eu. Ne amuzăm de situație, pentru că până acum, de regulă, doar eu aveam “norocul” ăsta. Acu putem sta la povești mult și bine, așa, la înălțime. Și-a amintit că voia să îmi dea ceva, despre care îmi spusese sus, la Alto de Poio. Scoate din rucsac o carte poștală și mi-o întinde. Mi-a spus să o păstrez. M-am uitat cam ciudat, cred, pentru că a simțit nevoia să adauge că nu e mare lucru. Am luat-o, i-am mulțumit și am cercetat-o… Era o carte poștală cu rugăciunea pelerinului, cea care mă emoționase acolo sus, la O’Cebreiro, în biserica pentru care m-am întors din drum. Elio nu avea de unde să știe toate detaliile astea. Ce stranii coincidențe! L-am rugat să îmi scrie ceva pe ea, ca să-mi rămână amintire de pe Camino. A luat-o și mi-a promis că va face asta mâine. Am zâmbit și i-am spus: “Da, dar dacă azi e ultima oară când ne mai vedem?” S-a uitat un pic încurcat la mine și m-a asigurat că o să scrie ceva pe ea și mi-o va da mâine când ne intersectăm pe la cafea, pe drum. Dar la drept vorbind, posibilitatea de a nu ne mai intersecta deloc e la fel de mare. Sunt atâția pelerini pe care i-am văzut într-o singură zi, apoi au dispărut complet din peisaj.
Discuția cu Elio m-a întristat și mai ales gândul ăsta că mai devreme sau mai târziu oricum vor dispărea cu toții din peisaj. Oare pe unde mai e Stephen? Dar Inna? Parcă a trecut un secol de când i-am întâlnit. Dar ceilalți? Elisa, Jose, Marin? Nu, nu, pe ei nu îi voi pierde. Ce gânduri mai am și eu câteodată… Nimeni nu pierde pe nimeni pe Camino! Sunt doar întâlniri esențiale pentru fiecare dintre noi. Alegem să luăm pe cine vrem cu noi mai departe, fie că pășim împreună pe drum sau îi lăsăm în urmă.
Afară e frig. Tocmai mi-am dat seama că azi am mers peste 30 de km, din care câțiva prin ploaie. Elio și Clara merg să ia masa. M-au chemat și pe mine, dar n-am niciun chef să ies. Mi-am luat în grabă câte ceva din supermarket. M-am întâlnit cu Vera. Mă bucur tare că și-a găsit cazare. E veselă, aranjată și rujată. Și-a făcut cumpărăturile și acu se duce înapoi în albergue ca să gătească ceva pentru cină. Tare mult îmi place de femeia asta, emană optimism. Am ieșit amândouă din supermarket, iar după noi s-a închis. Mi-am dat seama că am cumpărat o pâine prea mare, iar ea a uitat să își cumpere. Am desfăcut punga cu pâine feliată și i-am dat jumătate dintre felii, așa, în mijlocul străzii. Am râs amândouă și ne-am urat poftă bună. În drum spre albergue mi-a trecut prin cap același gând pe care l-am avut în discuția cu Elio… că e posibil să nu o mai văd niciodată. (Va urma!)
Leave A Reply