E uimitor cum se transformă pe parcurs o zi de Camino… Dimineață am plecat cu tot felul de planuri din Tamel, după o noapte călduroasă și cu țânțari care m-au cam chinuit. N-am reușit să plec la 6:00, cum mi-am propus, dar în tot cazul a fost 6:30. Diana a plecat cu puțin înaintea mea și ne-am promis că ne întâlnim pe parcurs.
Procedez ca pe Camino Francez. Plec fără să beau cafea sau să mănânc, cu gândul că voi face asta la prima cafenea de pe drum. Nu mi-a trecut însă prin cap că o să găsesc ceva care e deschis (fiind duminică), abia peste… 3 ore. Asta mi-a produs ceva frustrări, dar pe de altă parte am economisit timp și asta e important, căci azi se anunță o zi caniculară. Peisajul e mult mai plăcut azi. Merg mult prin pădure și prin sate mici, care par pustii, dar e totul verde și am parte de umbră. Pe drum am întâlnit în total 2 pelerini, dar la albergue din Ponte de Lima suntem deja 14. Habar n-am de unde au răsărit ceilalți.
Abia așteptam să ajung în Ponte de Lima, un orășel pitoresc, încărcat de istorie, pe care l-am mai vizitat cu 4 ani în urmă, când am venit aici la o întâlnire de proiect Erasmus, găzduită de unul dintre parteneri, o școală din Freixo. De altfel, plănuisem să mă văd astăzi cu Monica și cu Angela, două dintre profesoarele de la Freixu, cu care am rămas în relații faine după proiect. Din păcate n-am reușit să mă văd cu niciuna dintre ele, din cauze care n-au ținut de mine. Chiar îmi pare rău! Uneori lucrurile pur și simplu ies diferit decât le proiectezi…
Cu vreo 3km înainte de Ponte de Lima, am pierdut săgețile galbene și am realizat la un moment dat că nu mai sunt pe Camino. Nu mai aveam nici apă și probabil amețeala de la căldură m-a făcut să fiu neatentă. Am trecut pe lângă o casă în a cărei curte părea să fie cineva, așa că am zis cât am putut de tare “Bom dia!” și am întrebat în ce direcție este Camino. De nicăieri au apărut 4 persoane, doi vârstnici și un bărbat și o femeie mai tineri.Cred că erau o familie. Nimeni nu vorbea engleză, dar toți au încercat să mă ajute și tot strigau în disperare pe Juan să vină să îmi explice. Juan era un adolescent, mezinul familei, singurul care vorbea și engleză. Oamenii m-au copleșit pur și simplu cu bunătatea lor. Mi-au dat suc rece, apă pentru drum, iaurt de băut și m-au întrebat dacă îmi e foame. Juan a mers cu mine până în intersecția care mă introducea din nou pe Camino și care era destul de departe, la vreo 10 minute. Sincer, m-a copleșit tot momentul. I-am mulțumit lui Juan, iar după ce a plecat am izbucnit în plâns, ținând în mâini apa, iaurtul și cutia de suc dăruite de niște străini. care au fost atât de buni cu mine. Bunătatea e neprețuită! Și nu doar pe Camino…
Am ajuns la destinație la 13:30, dar albergue se deschide la 15:00, așă căîmi reactivez memoria. Aleea dintre platani, vechiul pod roman, soldații de pe un mal și regele călare de pe celălalt, biserica din centru, micile cafenele cochete, toate sunt la locul lor, fix ca acum patru ani. Ponte de Lima este cel mai vechi oraș din Portugalia, iar anul acesta împlinește 900 de ani, așa că peste tot istoria iese la suprafață.
E groaznic de cald, sunt 39 de grade, dar se simt ca 45. Cu toate astea orașul e în sărbătoare, e plin de oameni, fanfara cântă și e veselie. Diana mi-a explicat că în aceasta perioadă e un obicei ca fanfara locală să umble pe străzi și să culeagă donații pentru biserici. Ulterior banii sunt folosiți pentru comunitate. În Portugalia, Biserica sprijină înființarea de grădinițe, de spații de joacă, de azile pentru bătrâni etc, așa că lumea contribuie cu donații.
La 15:30 m-am îndreptat spre albergue, care este de cealaltă parte a podului. Mi-l amintesc perfect. Aici, la Ponte de Lima l, am văzut acum 4 ani pentru prima dată un albergue… Deși sunte paturi suficiente, primesc unul de deasupra, pentru că paturile sunt numerotate și atribuite într-o ordine anume. Nu am suficientă energie ca să vobor la recepție și să o rog pe doamna de acolo să-mi dea un alt pat.
După ritualul de pelerin abia ajuns la albergue vizitez Muzeul Jucăriilor, cate eate chiar lângă albergue. E un muzeu interesant, cu jucării de dinainte de 1800 si cu informații despre fabricile de jucării din Portugalia. N-am energie să mai vizitez ceva, dar merg până la Lidl, în Ribeira și trec pe lângă o clădire încântătoare, cu o istorie bogată, devenită azi parte a Universității din Ponte de Lima. Mi-am luat fructe și niște alune, iaurt și suc. Nu-mi vine să mănânc nimic, deși peste tot se vorbește despre Arroz de Sarrabulho, o specialitate locală cu orez, bucăți de carne de porc și sânge închegat. Sună ciudat, dar probabil că e delicioasă. Nu și pentru mine la cele 39 de grade, cât arată încă termometrul, deși e trecut de ora 17:00.
Nu știu când a zburat timpul. La albergue e forfotă, lumea râde, spală rufe, se plânge de căldură. Mă uit pe aplicație… și realizez că azi, cu toate ocolișurile și plimbările am parcurs 34 de km. Mâine fac doar 17, până la
Rubiães. Îmi propun, din nou, să plec din albergue la 6:00. Sper să și reușesc. (va urma)
Leave A Reply