Rubiaes – 34 de grade la umbră. Abia dacă adie o tentativă de vânt care mai mult parcă încinge aerul. Azi am plecat la 5:50, când soarele abia mijea printre copaci. Și bine am făcut, pentru că cei 17,5 km au fost, de fapt 21,5 și pentru că cel mai greu a fost de pe la jumătate încolo. Am urcat pieptiș un munte, apoi am coborât. Nimic spectaculos, dar la 30 și ceva de grade și cu rucsac în spate e un pic provocator.
Mi-a plăcut mult rutina de dimineață a pelerinilor. Mi-a amintit de Camino Francez cumva. De fapt, cred că asta este una dintre dificultățile cu care mă confrunt în călătoria asta. Nu reușesc să-i simt frumusețea în mod autentic, pentru că inconștient caut asemănări cu primul Camino. Iar faptul că m-am revăzut cu Jose chiar în prima zi a adâncit încercarea asta de a regăsi în acest Camino ceea ce am trăit cu doi ani în urmă. Și adevărul este că e doar melancolie și atât. Fiecare Camino e diferit. Și agățarea asta de o experiență din trecut, trăită intens, dar în trecut, nu face decât să provoace dezamăgiri. Sunt perfect conștientă. Și totuși desprinderea e grea. The peace will come inside when you will truly love the journey…
Dar da, azi a fost minunat. Mai tot drumul a fost prin pădure. M-am intersectat de mai multe ori cu alți pelerini, Am auzit italiană, spaniolă, franceză, germană, engleză… Ne-am ajutat unii pe alții la urcat, ne-am aplaudat când am sosit pe rând la rulota cu apă, bere ș cafea, de la care am mai avut de mers încă 2 km până la Rubiaes, unde ne-am oprit. Nu toți, dar destui. Suntem deja un mic trib multicultural și asta e parte din frumusețea drumului. E un fel de complicitate pozitivă între noi, o solidaritate de la sine înțeleasă, pe care eu n-am mai trăit-o așa decât pe Camino. Mi-am amintit de experiența de ieri cu bunătatea familiei de portughezi. Chiar m-a impresionat… Apoi azi… felul în care ne așteptam unii pe alții pe porțiunile periculoase, fără să spunem nimic… instinctul pe care l-am avut de a mă întoarce din drum când am sesizat că doamna mai în vârsta din Germania pe care i aveam mereu la câteva zeci de metri în spate a dispărut pur și simplu din raza mea vizuală pentru minute bune… Când am zărit-o din nou am răsuflat ușurată că nu i s-a întâmplat nimic rău. La un moment dat, panra devenise foarte abruptă, cu bolovani pe care trebuia să îi dovedești.
Azi nu a fost cu prea multe poze. De fapt n-am făcut mai deloc poze. A fost mai mult despre limite. Exterioare și interioare. Despre conexiuni care își au sau nu rostul. Azi m-am întrebat pentru peima dată de ce sunt aici și de ce am eu nevoie de experiențele astea? Mă bucur de frumusețea locurilor, mă bucur să împărtășesc pe blog experiențele și să îi bucur pe cei care citesc sau se uită la fotografii. E o comunicare de care am nevoie uneori. Ok! Dar dincolo de asta? Despre ce este de fapt acest Camino? Nu Camino în general, ci “acest Camino”? Nu știu… știu doar că sub stejarul de la Cafe Sebastiao, în rochița cu flori roz pastel pe care mi-a vândut-o ieri la preț redus Dona Binha, o bătrânică de la un stand din Ponte de Lima, cu o sticlă de 1,5 l de apă rece pe masă și cu o cafea lungă, de vară, dilemele existențiale nu mai par atât de grave. Iar cele 34 de grade nu se mai simt așa de sâcâitor. La vida es lo que es… (va urma)
Later Edit: Ziua e pe sfârșite, căldura e la fel de mare, dar suntem veseli cu toții. Azi împart camera cu Diana, cu două tinere daneze și cu un italian. Danezele și italianul au pornit azi, au început Camino din Ponte de Lima. Ne amuzăm de urcarea de care am avut azi parte până în Labruja. Realizez cu stupoare că nu țin minte localitățile prin care am trecut. Mă lasă memoria. Discuție lungă cu Diana despre democrație și despre cum sistemele educaționale ar trebui să pună mai mult accentul pe familiarizarea tinerilor cu cetățenia activă. Da, știu, suntem pe Camino… dar principiul e același: cine se aseamănă… Termin ziua cu o plimbare de 2 km dus-întors pănă la supermarket ca să îmi au fructe. Mâine părăsesc Portugalia. Pentru motive care nu mi se revelează încă, abia aștept să trec în Spania. (va urma)
Leave A Reply