M-am trezit cu o poftă nebună de viață. Azi pornesc pe varianta spirituală, pe care anul trecut nu am avut suficientă energie să o parcurg, deși aș fi avut timp suficient. Azi ar trebui să ajung până la Armenteira. Mi-am rezervat o cazare undeva după Armenteira, căci am înțeles că e greu să prinzi un loc liber în zonă.
Micul dejun servit de dona Gloria e minunat. Omletă caldă, pâine prăjită, gustări, tartă Santiago, suc de portocale, cafea cu lapte. Nu lipsește nimic dintr-un mic dejun tipic pe Camino. m intrat în vorbă cu alți pelerini, am râs, am conversat cu dona Gloria, care ne întreabă pe fiecare pe ce Camino mergem. Se bucură când aude că o iau pe varianta spirituală și-mi spune că neapărat trebuie să mă opresc la Combaro. Una dintre fetele din Londa, cu care am stat în aceeași cameră aseară, mă ajută să îmi fac rezervare pentru barca pe care o voi lua poimâine de la Vilanova de Arousa
Am pornit la drum pe la opt și un pic cu o stare foarte plăcută. Centrul vechi din Pontevedra pare mult mai liniștit la ora asta matinală, cu toate că străzile încep să forfotească. Magazinele primesc marfă, cafenelele se deschis, pelerinii se ivesc de peste tot. Curând Camino devine super aglomerat, sufocant. De unde au apărut toți oamenii ăștia și de ce sunt atât de gălăgioși? Încerc să ignor, dar e greu. Trecem pe lângă tot felul de clădiri pitorești. Pe una dintre ele, o plăcuță semnalează faptul că pe acolo a trecut Apostolul Santiago și a fost primit cu fructe proaspete de către localnici. Trecerea de pietoni de dinainte de podul peste RiPolorez e foarte aglomerată. Am numărat peste 40 de pelerini. Îmi amintesc că și anul trecut erau destul de mulți care plecau dimineața din Pontevedra, dar parcă acum e mult mai aglomerat. Sper doar că majoritatea vor merge spre Caldas de Rei și nu spre Armenteira.
Speranța îmi este îndeplinită, căci după câțiva kilometri, cele două Camino se despart. Cei mai mulți pelerini o iau pe varianta clasică, spre Caldas. Eu și un cuplu din față o luăm pe varianta spirituală. Atmosfera devine, deodată, mult mai liniștită. Pe drum mă întâlnesc cu vreo câțiva pelerini care parcurg Camino în sens invers. Ne salutăm, zâmbim și mergem mai departe. Faptul că sunt pe un Camino nou, pe care nu am mai fost, îmi dă M stare nouă, un amestec de curiozitate și de entuziasm. Am auzit atâtea lucruri frumoase despre această variantă spirituală… Prima oprire – Mănăstirea San Juan de Poio. Drumul până la ea nu e foarte complicat. Multă verdeață, pădure, urcușuri și coborâșuri rezonabile ca dificultate. Fostă mănăstire benedictină, Poio a devenit celebră în ultimii ani mai ales datorită unui imens mozaic, care măsoară nu mai puțin de 200 de metri pătrați, având o lungime de 80 de metri, care înfățișează etapele parcurgerii Camino Francez. Mozaicul este realizat în întregime din piatră în culori naturale și a fost creat de către artistul ceh Antoine Machourek. Mozaicul a fost montat în numai 3 ani, din 1989 până în 1992, chiar dacă artistul a murit în 1991. Este cu adevărat o capodoperă și mă bucur că am avut privilegiul să îl văd. Interesant este că punctul de plecare este Parisul. Asta m-a făcut să mă gândesc mult la cele două mari slăbiciuni ale mele – Parisul și Camino, care, aparent, nu au neapărat legătură între ele. Ei bine, uite că totuși au…
Pe lângă celebrul mozaic, la Poio mai poți admira tot felul de curiozități, cum ar fi, de exemplu, cea mai mică carte din lume sau operele unui poet pictor pe numele lui, Pedro Garcia Lema. AM petrecut mai bine de jumătate de oră în locul ăsta minunat. Popasul mi-a prins bine, pentru că următoarea bucată de drum e destul de solicitantă. De la Poio la Combaro nu e mult de mers, vreo 3 kilometri, dar dacă e soare e destul de sâcâitor. Peisajul este însă splendid. Plaja, palmierii, apoi orășelul acesta vechi, desprins parcă din filele unei cărți de colorat… toate te ademenesc fără să îți dai seama. Combaro e celebru pentru grânarele sale din piatră, iar străduțele înguste, pline de cafenele minuscule cu vederea spre mare și de mici buticuri cu suveniruri sunt tare pitorești. E aglomerat, aproape că nu ai pe unde trece, dar e frumos. Am poposit o vreme aici, dar până la Armenteira mai sunt mai bine de opt kilometri și e doar urcuș, așa că o iau ușor la pas spre pădure.
Pe drum m-am întâlnit cu Rui, o chinezoiacă cu care am intrat în vorbă în timp ce urcam spre Armenteira. Nici nu știu cum am început conversația. Dar timpul a zburat efectiv până la Armenteira. Rui locuiește în Berlin, este web-designer și se află în anul său sabatic, pe care și l-a luat ca să se odihnească. A locuit trei luni în Valencia pentru că în Germania vremea e prea mohorâtă iarna, iar de câteva zile a pornit pe Camino din Villa do Conde. Îmi place de ea. Are o inteligență aparte, combinată cu o delicatețe care o face captivantă. Am vizitat împreună mănăstirea Armenteira, am ascultat legenda locului spusă de călugărița care ne-a ștampilat pașapoartele cu una dintre cele mai frumoase ștampile pe care le-am văzut până acum pe Camino. Rui nu are cazare. Îi dau adresa de la Albergue Espiritual, unde am făcut eu rezervare și unde tocmai am realizat că vom ajunge doar după încă șase kilometri de la Armenteira. Când am făcut rezervarea nu am realizat că e atât de departe. Rui și-a făcut și ea rezervare și l-a anunțat pe hospitalero că vom ajunge târziu, căci suntem abia la mănăstire. E deja trecut de ora 18:00.
Drumul de la Armenteira la Barrantes este splendid. Mergem pe Ruta de la Piedra y Del Agua, un traseu încărcat de istorie, care urmează cursul râului Armenteira, printr-o pădure splendidă, care păstrează încă urmele morilor de apă de odinioară. Totul e ireal de verde, ca în filmele acelea fantasy cu ținuturi îndepărtate, pline de magie. Nu știu când au zburat două ore. Am vorbit cu Rui despre o mulțime de lucruri și mai ales despre literatură și despre scriitura diaristică. I-am povestit despre pasiunea mea pentru memorialistică, iar ea mi-a povestit despre clubul de scriitură jurnalistică la care participă în Valencia. Am vorbit despre blogul meu, despre Camino, despre viață și toate câte trăim pe drumul acesta minunat pe care îl parcurgem prin ea. De mult timp nu am mai discutat atât de frumos cu un necunoscut.
La albergue am ajuns pe la 20:30. Locul arată bine. Sunt moartă de oboseală. Cu chiu cu vai am găsit ceva deschis și mi-am luat ceva de mâncare. Lângă patul meu stau două femei, mamă și fiică. Au pijamale plușate, identice și se vede pe chipurile lor că sunt foarte atașate una de alta. Imaginea lor îmi amintește de Elisa. Mi-e tare dor de ea. Așa de mult mi-ar plăcea să mergem împreună pe un Camino cândva… Cu gândul ăsta am adormit, cred, fără să mă gândesc cum va fi mâine. Azi am făcut 32 de kilometri. Cei mai frumoși de până acum. (va urma)
Leave A Reply