M-am trezit greu de dimineață. Cred că ieri am exagerat un pic cu distanța, dar nu regret. Azi am de mers mai puțin cu 6 kilometri, așa că nu mă plâng. Am plecat din albergue la 9:00, pentru că am avut un meeting de organizare ConnectED. Știu, sunt pe Camino… dar unele priorități rămân chiar și pe Camino. Drumul e tare frumos, pe lângă râul Umia, fără diferențe de nivel. Totul e atât de verde… Azi mă simt comunicativă. Mi-ar plăcea să vorbesc mai mult cu pelerini, dar problema e că pe varianta spirituală nu sunt foarte mulți. Discuția de ieri cu Rui mi-a amintit de serile lungi din ultimele zile de Camino Frances, când filozofam în toate limbile.
Dorința de comunicare îmi este îndeplinită fără prea mare efort. Din urmă mă ajunge Ela, o pelerină din Cehia. A pornit din Armenteira azi dimineață și în curând va face o pauză. Mă roagă să mă alătur. Eu abia am pornit, dar nu vreau să refuz șansa de a comunica. Pare-se că drumul acesta nu-ți dă prea des ocazia asta sau cel puțin nu la fel de des precum Camino Francez. Ela locuiește momentan în Elveția. Nu e la primul Camino. Pe primul l-a făcut la 17 ani, cu școala, apoi a parcurs Camino Primitivo. Îmi place de ea. Are un zâmbet sincer și îmi inspiră încredere. Ceva de pe chipul ei îmi spune că traversează o etapă dificilă a vieții, însă e prea dimineață pentru deschis subiecte profunde, așa că ne limităm la discuții despre Camino și despre experiențele noastre de pelerinaj. Ne luăm rămas bun, cu promisiunea că ne vom revedea mai încolo. Facem și schimb de numere de telefon, just in case… Și cu Rui am schimbat numere de telefon. Ea a rămas la Barrantes, a zis că pleacă mai târziu, căci la Vilanova de Arousa avea rezervată o cameră de hotel. Eu am de gând să stau la municipal. Ela va face la fel, așa că ne înțelegem să ne dăm mesaj și să ne ținem câte un pat una alteia.
Drumul până la ocean e splendid. Cred că varianta spirituală este o alegere excelentă dacă mergi pe Camino portughez Central. Atâta diversitate de peisaj, liniște, frumusețe… Abia aștept să ajung la ocean; de fapt e un fel de estuar – Ria de Arousa. Pe măsură ce mă apropii de oraș, oamenii se înmulțesc. Peisajul e absolut fantastic. E fascinant. Ieri vedeam cascade, pietre și mușchi pe copaci, azi văd palmieri și nisip. Dar experiența zilei este, de departe sfertul de oră petrecut într-o biserică micuță de pe drum, unde o voluntară pe nume Debbie le cântă la chitară oamenilor câte un cântec religios și le dă îmbrățișări. Debbie cântă în engleză sau în spaniolă, dar are pregătite traduceri în toate limbile pentru melodiile pe care le cântă. Emană bunătate și optimism. Te apucă plânsul pur și simplu când o asculți. Am plecat din capelă cu inima ușoară și cu o dorință nebună să merg mult. Oboseala mi-a dispărut ca prin minune. Mi-am amintit de ziua în care am plecat din Viladangos Del Panama și mi s-a părut dimineața că rucsacul este foarte ușor, iar hospitalero mi-a spus că asta este pentru că pe măsură ce mă apropii de Santiago, mă apropii de cer…
Am plecat mai departe cu imaginea lui Debbie în suflet și cu muzica și îmbrățișarea ei. Într-una dintre cafenelele în care m-am oprit să-mi trag sufletul și să merg la baie, m-a ajuns din urmă Rui. E împreună cu Roman, un german pe care l-am cunoscut aseară la Barrantes. Povestim un pic și ne amuzăm de faptul că în mijlocul zilei barul e plin de localnici care beau bere și vin și stau la taclale. E joia mare la catolici și e zi liberă. Roman și-a propus să meargă pe jos de la Padron, nu vrea să ia barca. Sunt cam 34 de kilometri. Sună interesant, dar deja am bilet pentru barca de mâine dimineață. Poate data viitoare, dacă va mai fi una… Culmea, eu care am zis că nu voi merge de două ori pe același Camino, mă gândesc deja la o dată viitoare…
Plaja de la Vilanova de Arousa e splendidă. Orașul e mic și pitoresc. Albergue municipal e improvizat într-o sală de sport. Ela a ajuns înaintea mea și mi-a ținut un loc, căci sistemul de ocupare e inedit. Intri pur și simplu la ora la care se deschide ușa, ocupi un pat și asta e tot. La ora 20:00 vine cineva și încasează banii. Atât. Cel mai simplu mod de a te caza pe Camino. Mi-am lăsat rucsacul și am plecat la plimbare. Portul de unde luăm barca mâine dimineață e foarte aproape, așa că nu îmi fac griji. Mi-e foame, dar peste tot e închis, căci e zi liberă. Iar barurile nu au bucătăria deschisă până diseară. Mă întâlnesc cu Ela care e la fel de flămândă ca și mine. La una dintre terase, unui chelner i se face milă de noi și ne spune că tot ce ne poate da e un sendviș improvizat cu tortilla. Acceptăm fără să facem mofturi. După zece minute ne aduce la fiecare câte o jumătate de pâine proaspătă, cu o felie de tortilla îndesată în ea, câte un castronaș de chipsuri, măsline și câte un pahar de bere. Îii mulțumim politicos omului, apoi izbucnim amândouă în râs. Cred că părem hămesite rău de ne-a adus atâta pâine…
Stau mult cu Ela la taclale. În sfârșit îi aflu și povestea, care-mi confirmă bănuiala că trece printr-o etapă dificilă. Ela e un om tare bun și onest. Sper din suflet să-și găsească liniștea și fericirea pe care o merită din plin. Fiecare om merită fericire. Dincolo de orice judecată. Îi povestesc Elei despre ce voi face eu la finalul acestui Camino. E fascinată. Ne plimbăm pe faleză și vorbim vrute și nevrute. E uimitor cse senzație de eliberare îți poate da conversația cu un străin. Așa am simțit-o pe Ela. Eliberată de o parte din povara problemelor ei, pe care mi le-a povestit cu o maturitate uimitoare. Mai târziu ni se alătură și Rui. Are aceeași problemă, îi este foame. Mergem în altă cafenea, în speranța că vom găsi ceva totuși. În zadar, toată lumea ne spune că e prea devreme pentru cină, dar ne oferă de băut. Ne rezumăm la limonadă. Locul în care ne-am oprit e foarte interesant. Sunt mulți oameni în vârstă care joacă diverse jocuri cu cărți la mese ce par special amenajate pentru asta. Ne uităm curioase și privirile noastre nu rămân neremarcate. Oamenii ne zâmbesc îngăduitori. La plecare, unul dintre ei ne salută și ne spune că ne așteaptă și mâine.
Între timp s-a făcut târziu și noi trebuie să fim la albergue ca să plătim, căci altfel vom da cu 2 euro în plus, „taxă de întârziere”. Sună amuzant, dar adevărul e că suntem obosite. Facem un selfie toate trei ca să nu uităm seara asta, una dintre cele mai faine de pe acest Camino. Mâine plec cu barca spre Padron. Aș putea să continui până la Santiago. Dar rezervarea mea e pentru poimâine. La O Milladoiro e totul ocupat, deci nu prea am multe variante. Ori rămân la Padron, ori merg la Santiago și văd eu ce cazare îmi iau pentru încă o noapte. Dar până la mâine e azi. Și azi a fost o zi memorabilă. Îmi va fi dor de aceste două zile de Camino varianta spirituală. (va urma)
Leave A Reply