Azi n-am mai reușit să fiu la fel de matinală ca ieri. La 6:00 abia m-am trezit, mi-am strâns lucrurile în grabă și am plecat în 20 de minute, de teamă să nu mă prindă soarele din urmă. Oricum, am plecat ultima din albergue. Până și Marco, italianul, care zicea că mai devreme de 9:00 el nu e în stare să plece, a ieșit din albergue înaintea mea. Practic am plecat ultima. Dar nu îmi fac griji prea multe. Ce mă îngrijorează e urticaria cae mi-a cuprins gleznele și care e din ce în ce mai intensă. Am făcut-o și data trecută, dar după vreo 3 săptămâni… E o chestie care apare din cauza presiunii sangvine în zona gleznelor, arată aiurea tare, dar partea bună e că nu doare. În fine, n-are sens să mă plâng degeaba, mă bucur foarte mult că încă nu am bătături, deși am trecut de suta de km de ceva timp.
Dacă ar fi să mă iau după superstiții, ar trebui să-mi fac griji din cauza pisicii negre care m-a privit intens vreo câteva minute fix în mijlocul drumului, până am ajuns în dreptul ei. Dar nu mă iau… și chiar dacă m-aș lua, parcă ce poate să mi se întâmple. Mă apucă râsul în timp ce-mi trec prin minte, în ordine, furtuna dinainte de los Arcos, cum era să dorm afară în Puente la Reina, durerea cruntă din picior după două săptămâni de mers și tot așa. Ei și? Mare scofală… orice s-ar întâmpla, există întotdeauna soluții.
Mă tot gândesc la Camino Francez. De ce? Mă și enervează incapacitatea asta a mea de a diferenția contextele. Asta nu mă împiedică totuși să mă bucur de abundența de verde de care am parte azi, de podul pitoresc care trece peste râul Couro, despre care scrie pe o plăcuță că este râul cu cel mai mult păstrăv din univers, de lucruri mărunte care îmi ies în cale și care-mi dau o bucurie inexplicabilă. We don’t need anything or anyone… nu eu zic asta, ci Snow Patrol, în căștile pe care mi le-am pus în urechi de când am plecat din albergue.
Azi părăsesc Portugalia și trec în Spania. Mă încearcă un sentiment ciudat de vinovăție. Simt că n-am dat suficiente șanse acestui Camino Portughez, că nu m-am împrietenit cum se cuvine cu țara asta, care e foarte frumoasă și primitoare, de altfel. Încerc să nu mă gândesc prea mult, dar n-am încotro, căci merg și azi destul de mult prin pădure. Diferența e că nu e atât de cald și că am început să mă întâlnesc cu tot mai mulți pelerini. Pe drum am câteva opriri frumoase. Una dintre ele e întâlnirea cu Veranika și rulota ei cu mâncare homemade, după rețete din Belarus, căci de acolo vine. Am cumpărat pirojka și bileaș, un fel de plăcinte cu cartofi sau cu legume, pe care Veranika mi le-a descris detaliat, cu multă pasiune. Adevărul e că m-am lăsat convinsă de poveste, că foame nu îmi era neapărat.Dar așa de dragi mi-au fost și Veranika și Matei, puștiul ei care o ajută cu toate acolo la rulotă și nici aelfiurile nu le ratează. Apoi am luat un pahar cu apă de la 2 adolescenți care stăteau pe marginea drumului cu diverse chestii pentru pelerini și un porcușor pe care scria “donații pentru studii”. Aveau rot felul de bunătăți pe masă, făcute în casă. N-am luat nimic, că deja mâncasem plăcinte cu jumătate de oră înainte, dar nici nu voiam să se simtă prost că le pun bani fără să iau nimic. Cel mai mare era mai vorbăreț, mi-a spus că a terminat liceul și că ar vrea să meargă la Universitate în Porto sau în Braga… Mi-au pus și ștampilă. Abia ulterior am văzut ce scria pe ea – Familia Soares – iar pe ștampilă erau 6 omuleți, 2 adulți și 4 copii.
Până la Valença nu m-am mai oprit. Am scăpat de o parte dintre întrebările retorice și mi-am acordat involuntar ritmul de mers cu entuziasmul apropierii de Spania.
La Valença mi-am propus să mă opresc pentru o ultimă cafea în Portugalia, A fost mai mult decât atât, pentru că am descoperit o mică bijuterie. Am intrat în cetate și m-am lăsat atrasă de forfota plăcută a străduțelor înguste, pline buticuri. Până la Tui mai sunt maxim 3 km, practic treci podul peste râul Minho și ești în Spania. Așa că nu mă grăbesc. Beau cafea și limonadă, cumpăr niște suveniruri pentru fete, savurez pe îndelete fiecare priveliște, ca și cum urmează să îmi iau rămas bun. Și chiar urmează…
Îmi iau, într-un final, la revedere de la Portugalia în mod simbolic, cu o înghețată uriașă pe care fu greu o termin până la pod, la jumătatea căruia fac tradiționala poză cu un picior în Portugalia și celălalt în Spania.
Nu-mi explic entuziasmul crescând. Aud spaniolă în jurul meu și asta îmi dă un sentiment familiar, deși o vorbesc doar puțin. Cu entuziasmul ăsta revigorant, urc dealul spre catedrală către albergue municipal, unde, surpriză… nu mai sunt paturi. Realizez brusc schimbarea de oră și de paradigmă. E trecut de 15:00 și în Spania albergues se deschid majoritatea la 12:00. Nu intru în panică, în Tui e plin de cazări. Cea mai apropiată e Albergue Ideas Peregrinas și mă îndrept spre ea. Marco, italianul, e la bar și mă salută. Barmanul, care e și recepționist îmi spune că nu au camere și că în Tui rezervările se fac și cu 2-3 luni înainte. Dar îmi recomandă să încerc la Jacobs, la 200 de metri, două străduțe mai jos. Marco îmi urează succes și urarea e de bun augur, căci găsesc un pat la Jacob’s, unde patroana, Sonia, e originară din Messina, Sicilia. Sfârșesc pein a mă bucura că n-am găsit loc la municipal. Aici am lenjerie de pat normală, prosop, suntem doar 5 în cameră și pentru câțiva euro în plus, am rife curate și uscate în mai puțin de 2 ore.
Tui e un oraș pitoresc și destul de mare. Nu am niciun plan de a-l explora într-un fel anume. Vreau să văd doar catedrala, care e foarte veche (originile ei datează din secolul 6) și păstrează multe elemente din stilul roman. A fost inaugurată în 1225 și a constituit încă din vechime un loc de pelerinaj, după modelul catedralei din Santiago de Compostella. Încă nu m-am adaptat cu schimbarea de oră, așa că mă trezesc destul de târziu să merg la catedrală, care e la 2 pași. O găsesc închisă, așa că îi admir soar exteriorul. Mă întâlnesc însă din mou cu italianul, care îmi spune că merge la slujba pentru pelerini de la biserica San Francisco.Aproape instinctiv i-am spus că ne vedem acolo în 20 de minute. Diana a prins și ea loc la municipal, dar e obosită, nu mai are chef să iasă. Așa că… am fost la slujbă și oricât de straniu poate să sune, mi-am dat seama că mi-a lipsit spiritul acestor slujbe pentru pelerini, care se țin în fiecare biserică de pe Camino. În Portugalia nu e la fel.
Înainte de slujbă am fost la Dia – alt moment de memorie involuntară. Mi-am amintit de Sahagun și de toate zilele de pe Camino Francez, cu limonadă Kass și tortilla la mic dejun. Da, clar, Spania este un spațiu în care mă simt mult mai bine decât în Portugalia. Cu gândurile astea m-am mai plimbat o vreme pe străzile pline de terase. Îmi propusesem să mănânc în oraș, căci suntem în Galicia, a cărei gastronomie o ador, dar mi-am dat seama că am o tortilla în sacoșă, un kilogram de poersici și două doze de Kas pe care nu vreau să le car mâine.
La Jacob’s e veselie. Discut mult cu o chinezoaică, despre Camino Francez. Apoi cu o australiancă, ce vrea să vină în România, pentru că a auzit de Via Transilvanica, dar îi este frică de urși.
E târziu, trecut de 12:00 noaptea, când scriu rândurile astea. Aproape adorm cu telefonul în mână. Sunt obosită, dar am onstare bună. Nici nu știu cum să o numesc. E răcoare și spiritul Camino începe să vibreze în mine… după 6 zile în care nu mi-am găsit locul pe drum.
Cred că mai aveam multe de spus pe ziua de azi, dar le-am uitat între timp. Adorm cu sentimentul unei zile împlinite. E bune așa cum e și e fix așa cum trebuie să fie. Totul. Nu știu de ce îmi trece prin cap asta. Mi-e dor de casă. Pentru prima dată de când sunt pe Camino Portughez, mă gândesc că abia aștept să ajung acasă și să plecăm cu toții în vacanță. Azi m-am uitat pentru prima dată la bilete de avion de întoarcere și, recunosc, dozele de Kas și tortilla m-au făcut să mă gândesc o clipă că aș putea să trec prin Sahagun după ce ajung la Santiago… Dar deocamdată e miez de noapte, sunt în Galicia și procesez Camino Portughez. (va urma)
Leave A Reply