Azi a fost minunat. Drum ușor, cel mai mult prin pădure, cu niște peisaje splendide. E drept că ultimii 4 km au fost obositori, mai ales pentru că au fost prin soare, pe șosea și mai ales pentru că m-am lungit eu prea mult, m-am oprit de mai multe ori decât de obicei, Am intrat să fac cumpărături în supermarket și tot așa. În schimb, au fost maximum 27 de grade și m-a însoțit mereu un vânt prietenos, care m-a ajutat să ajung în cele din urmă la albergue din Mos.
Am plecat din Tui foarte târziu. Am lenevit până la 7:00, deși eram trează de la 5:00. Ideea e că în Spania, parcă s-a achimbat deodată totul. Ora 6:00 nu mai este oră d plecare, pentru că e încă întuneric. Temperatura scade simțitor noaptea, numai bine cât să poți avea un somn odihnitor, mâncarea îmi place mai mult… și cred că lista cu scuze pentru plecarea la 8:30 din albergue poate continua. Adevărul este însă că sunt destul de obosită. Etapa de azi nu e foarte grea, sunt în jur de 25 de km, dar cea de mâine ar trebui să aibă 30 de km, cu 3 urcări și coborâri. Iar corpul meu deja dă semne de oboseală. Îmi amintesc că pe Camino Francez, în ziua 5 m-am oprit deja pentru 2 nopți la Estella. Mâine va fi ziua 8 și încă nu m-am oprit, dar ideea celor 30 de km cu suișuri și coborâșuri nu prea mă încântă. Fie trag tare și după aceea stau 2 nopți în Pontevedra, fie mă opresc înainte de al treilea urcuș… Habar nu am.
Etapa de astăzi a fost, cum spuneam, despre natură, despre “nu te gândi la nimic, doar mergi și atât”… doar că nu am avut inspirația să-mi închid datele mobile, așa că am răspuns la niște mesaje, la niște apeluri care desigur că puteau fi amânate, căci nu ardea nimic. Acum că stau și mă gândesc mai bine, cred că puteam să ajung la albergue mult mai repede dacă ignoram treburile astea. Doar că viața nu poate fi pusă mereu pe pauză. Sau poate? Îmi amintesc, involuntar, de “acel aprilie” când viața a intrat în “survival mode” fără drept de apel… și atunci de ce nu putem să facem asta și voluntar, doar pentru că știm, firește, că nu se întâmpla nimic dacă nu răspundem la două apeluri și trei mesaje despre lucruri de care nu depinde soarta lumii? De ce avem nevoie mereu de situații limită care să ne amintească de faptul că uneori e suficient pur și simplu să fii, să te bucuri de simplitate și atât. Reflecții inocente după 23 de km, care au fost de fapt 26… și după soare care m-a bătut în cap vreo două ceasuri. Așa că nu caut răspunsuri.
La scurt timp după O Porrinho, Camino se împarte în două pentru vreo 8 km. Camino “obișnuit” o ia printr-o zonă industrială și e cu vreo 2 km mai scurt. Camino complementar o ia prin pădure, pe lângă râul Louro și chiar dacă e mai lung e splendid. Îmi amintesc că pe Camino Francez eu o luam, de regulă înainte, evitam rutele alternative. Elio era cel care mereu alegea ocolișurile, în ideea că sunt mai puțin umblate. Mă felicit că de data asta am ales și eu drumul complementar. Verdele intens, ciripitul păsărilor, râul, cei trei pui de căprioară jucându-se în iarbă… am avut timp de vreo două ore sentimentul că pășesc printr-o carte cu povești. Lucruri simple, de care îți trebuie atât de puțin ca să te bucuri… pur și simplu.
Camino se aglomerează pe zi ce trece. Azi m-au depășit mereu alți pelerini. Am rămas mereu în urmă, căscând gura la frumusețea naturii. Unde se grăbesc toți oamenii? Unde?
Camino este mult și despre ceilalți și despre cum te raportezi la ei. Azi am spus de multe ori Buen Camino! și Gracias! și asta mi-a făcut bine. Chiar dacă era cât pe ce să rămân fără pat la Mos, unde am ajuns după ora 16:00. Diana și Marco sunt deja aici. În cele din urmă ajung și eu. N-am chef de nimic. Tot entuziasmul de pe drum s-a evaporat pur și simplu.
Duș și somn. Am căzut frântă în pat și am adormit cu telefonul în mână. Nu m-am trezit decât după vreo oră jumătate și asta pentru că îmi era foame. Evident că am exagerat cu cumpăraturile de la Lidl, mâine iar donez mâncare și promit că nu mai intru în niciun supermarket. Îmi era poftă de Fuet, salamul uscat specific spaniol și de Flan de huevo (un fel de budincă ce seamănă cu crema de zahăr ars), care se vindea doar la pachet de câte 4.
Mâncat, lenevit încă vreo jumătate de oră și apoi plimbare de seară prin Mos, un sat pitoresc, în care cred că aș putea locui fără probleme o vreme.Mica biserică Santa Eulalia, de prin secolul 16, conacul Pazo de Mos care este un fel de centru cultural cu muzeu, un mic amfiteatru în aer liber și cafenea, două cafenele drăguțe, un magazin cu suveniruri foarte frumoase, unde găsesc exact ce căutam, albergue, tot ce ai nevoie pentru o seară liniștită. Patul nu e chiar confortabil, dar trecem peste asta. Important e că nu am bătături, deși picioarele îmi sunt varză. Tare sunt curioasă cum va fi mâine și ce voi decide. (va urma)
Leave A Reply