Azi am plecat la 7 din Mos. Aș fi plecat și mai devreme, dar la 6:30 e încă întuneric. Nu știu unde mă opresc azi. Pontevedra e prea departe, la 30 de km. Iar eu simt că nu pot să duc atât într-o singură zi. Am pornit cu gândul să mă opresc la prima terasă, la c afea și să decid. Doar că nimic nu e deschis încă. Traseul de azi începe cu urcuș, apoi cu o coborâre bruscă spre Redondela. Faptul că nu am băut cafea îmi dă o stare de nervozitate care în combinație cu urcușul destul de abrupt mă face să vreau să mă opresc cât se poate de repede. Și nici măcar n-am pornit bine.
Diana e deja înainte. Marco m-a ajuns din urmă și m-a depășit. Nu reușesc să-mi găsesc deloc ritmul. Ce caut eu pe drumul ăsta? De ce am eu nevoie de nebunia asta? Vreau acasă! Ba nu! Vreau doar să nu mai fiu așa de agitată și să mă bucur de azi. Dar nu reușesc.
O tostada cu brânză și avocado, un suc de portocale și o cafea pot să facă minuni. Mi-am revenit abia după popasul la Corsico, un bar drăguț din Padron, la care s-au oprit și Diana și Marco. Pe Diana nu am mai prins-o dar pe Marco da. Am povestit despre drum, el are cumva un plan, inclusiv rezervare în Santiago, pentru că timpul lui e limitat. Diana la fel, are ritmul ei, chiar dacă nu are rezervări făcute. Dar eu? Eu nu știu nici măcar cu ce avion mă întorc acasă, iar de azi nu mai zic nimic. Bine măcar că mi-a revenit cheful de mers. Merg, merg și iar merg. Atât. pe traseu sunt tot mai mulți pelerini care poate că la fel ca și mine au aceleași dileme existențiale. Sau nu. Mi-a rămas în minte imaginea de la un semafor de azi. Culoarea roșie a durar destul de mult, Ne-am adunat vreo 10 pelerini. Fiecare se alătura grupului cu un zâmbet ce face parte dintr-un fel de complot tacit al pelerinilor, La culoarea verde am pornit toți în pas vioi, am traversat, apoi fiecare și-a reluat propriul ritm.
Pe drum schimb mesaje cu Jose și cu Elena. Jose este în Vigo, își așteaptă prietena din Cehia să ajungă astăzi și mâine vor porni împreună spre Pontevedra. Elena este pe drum, se oprește azi la Cesantes. M-aș opri și eu, dar parcă e prea devreme totuși. Și atunci? Cât merg azi? Cu întrebările astea în cap și cu o dorință tot mai clară de a-mi lua o zi de odihnă, am ajuns în cele din urmă la Arcade.
Stăm la Albergue Lameirinas, care arată excelent. Pentru 13 euro, primim și lenjerie de pat și cuvertură, totul e foarte curat, iar Maria, recepționera e foarte simpatică. L ascurt timp după ce ne instalăm mai multi pelerini, una dintre fetele din Austria e îngrozită de o ploșniță de pat. The bed bugs sunt un pericol uneori pe Camino. Dacă într-un albergue sunt astfel de insecte e aiurea tare, pentru că te invadează. Mi-am amintit de dimineața de la Triacastela, unde într-un albergue similar, tot așa, foarte curat, Elio a descoperit o insectă. Ne-am alertat cu toții, ne-am scuturat hainele ca să ne asigurăm că totil e în regulă și am plecat cât am putut de repede. Acum ne-am alertat la fel, unii și-au luat bagajul și au plecat. Maria și-a cerut scuze, be-a spus că a avut cu o zi înainte doi pelerini care au adus cu ei ploșnițe și că a dezinfectat absolut tot, dar că dacă vrem să plecăm ne înțelege. Eu tocmai mi-am spălat toate hainele și papucii, așa că mutarea la un alt albergue nu e opțiune care să mă încânte.
Prin urmare mă agăț de optimismul Opheliei, o pelerină din Spania, care ne spune că ea crede că totul va fi bine. Ne amuzăm cu toții de situație, iar cei care alegem să rămânem, ne împăcăm cu ideea că la noapte vom alunga spiritele rele ale ploșnițelor cu sprayuri de la farmacie. Ophelia este cea mai calmă. Cu ocazia asta aflăm că după ce a cutreierat lumea ani de zile ca translator, de 15 ani locuiește într-un sat din Spania, în munți, împreună cu soțul și cu cele două fiice și acolo se ocupă cu plantarea copacilor și face tot felul de leacuri din plante. Sunt propriul meu șef, muncesc 3 ore pe zi și o duc foarte bine, ne spune, zâmbind.
Am încheiat ziua cu o plimbare pe plajă și un festin la Marisqueria de lângă albergue. Arcade e renumit pentru fructele de mare și cred că ăsta este și unul dintre motivele care m-au făcut să mă opresc azi aici. Mâine e o zi grea, indiferent cum o privesc. Va trebui să decid ce variantă aleg și să mă adaptez. Am de mers mult. Sau nu. În fond, nu e chiar atât de greu. Trebuie… doar să aleg ce vreau. Dar când a fost asta vreodată ușor? Ziua mea se încheie cu vești minunate de acasă. Elisa face pași frumoși în cariera pe care și-o construiește pas cu pas. Sunt fericită și tare mândră de ea. Iar alegerea de mâine devine brusc banală, chiar dacă încă nu sunt decisă. Lucrurile sunt importante în măsura în care noi le facem să fie importante. (va urma)
Leave A Reply