Am supraviețuit insectifobiei de seara trecută! Nicio ploșniță nu ne-a aracat, nimeni n-a avut coșmaruri, totul s-a desfășurat conform unei nopți obișnuite de dormit în albergue. E drept că m-am trezit de câteva ori și mi-a zburat gândul la lighioanele ce ar putea popula salteaua, dar eram prea obosită ca să am o reacție completă.
Am plecat din albergue pe la 7:00, cu ezitări legate de ziua de azi. Azi trec prin Pontevedra, unde ar trebui să aleg cum continui Camino, căci la un moment dat o poți lua pe varianta spirituală, care e cu o zi mai lungă, dar cu posibilitatea de a trece cu barca de la Arrousa la Padron. Nu sunt deloc decisă. Mă dor foarte tare picioarele și realizez că nu mi-am luat nicio zi de pauză pe acest Camino; dar nici n-am simțit nevoia…
Ieșirea din Arcade e foarte frumoasă, prin partea veche a acestui orășel în care cred că a meritat oprirea. Apoi… pădure, multă pădure. Azi merg singură din nou și nici măcar nu cred că mă mai intersectez cu Diana sau cu Marco, singurii cu care am schimbat numere de telefon. Diana este deja cu jumătate de etapă mai în față, iar Marco face azi 29 de km, până la Briallos, așa că a accelerat ritmul. Eu nu am niciun ritm. Parcă m-aș opri în Pontevedra, parcă nu. Jose ajunge mâine la Pontevedra, împreună cu Lucie, care a venit din Praga direct la Vigo, ca să meargă împreună până la Muxia. Nu știu ce să fac.
Verdele pădurii îmi dă o stare bună. E cald, dar rezist. De fapt, după teroarea caniculară din Portugalia, soarele din Galicia e blând. Azi trec mulți pelerini pe lângă mine. Singuri, grupuri, cupluri… fiecare în formula care i se potrivește cel mai bine pe acest Camino cu care eu încă mă împrietenesc. Îmi dau seama că mai am puține zile până la Santiago și nu am intrat în starea aceea pe care am avut-o pe Camino Francez. Și ceva îmi spune că nici nu se va întâmpla asta deloc. Și nu e neapărat rău. Poate că acest Camino e mai mult despre mine, despre singurătatea de care avem uneori nevoie ca să ne dăm seama cine suntem cu adevărat. Nu știu…
Mai sunt câțiva kilometri până la Pontevedra. Eu aici rămân! Nu e nici măcar 11:00, dar mai departe nu merg azi! Punct. Zis și făcut. Mi-am rezervat o cameră de hotel și am făcut pace cu mine. Azi am nevoie de asta. M-am simțit brusc ușurată! Și fix când plănuiam restul zilei, la intrarea în Pontevedra… Elena! Doamne, ce bucurie să o revăd. Tocmai vorbisem cu Jose, care mi-a spus că Elena a luat-o înainte și că el o așteaptă pe Lucie, la Vigo. Elena emană bunătate. Mi-a fost dragă din prima clipă. Tare mă bucur că am reușit să ne revedem.
Cu doza de entuziasm refăcută și cu niște cumpărături de la Aldi, m-am îndreptat spre hotel Madrid – un hotel de o stea, care arată mai bine decâte hoteluri de trei stele din alte părți. Sincer. L-am luat pentru simplul fapt că e fix în centrul vechi și avea un preț rezonabil. Tot ce-mi doresc e o cameră a mea, cearșafuri normale, o baie privată și un prosop mare. Le primesc pe toate și în plus recepționera e drăguță și-mi spune că chekin-ul e de la 15:00, dar pot lăsa rucsacul și să revin pe la 13:00. Așa că am o oră jumate de căscat gura pe străduțele de pe lângă hotel.
La Virgen Peregrina e foarte aproape, așa că mă îndrept spre ea. Biserica e o bijuterie arhitecturală, pur și simplu. Petrec ceva timp înăuntru, dar și mai mult afară, pe trepte, unde un tip cântă la chitară. Doamne, și cum cântă… de la Nothing Else Matters la Sweet Child in Time, de la Chopin la Albinoni, toate acordurile se leagă atât de natural. Cred că am petrecut mai bine de jumătate de oră acolo, pe trepte.
Convento San Francisco e închis, așa că voi reveni mai târziu. În schimb îmi atrage atentia cortul imens din piața din față. Seamănă cu cel de la Filit. În Pontevedra, zilele acestea e Festa dos Libros, un fel de târg de carte, combinat cu activități cu public ce au loc pe o mini-scenă amenajată în cort, alături de standurile cu cărți. La ora asta e o lectură publică. Mă alătur discret, pentru câteva minute. Nu înțeleg mare lucru, căci e în spaniolă, dar autorul e așa de prins în poveste…Îmi place mult cum sună spaniola. Ar trebui să o învăț…
Căldura de la prânz m-a trimis mai repede spre hotel. Am noroc, camera e deja liberă și pregătită. Vreo două ceasuri stau la adăpost de soare și mă răsfăț cu duș prelungit, cu prosoape mari și un pat excelent. Am din nou sentimentul acela de demult… cât de mult înseamnă de fapt aceste lucruri banale, pe care acasă nici nu le conștientizăm.
Plimbarea de seară prin Pontevedra e absolut încântătoare. Vizitez din nou Virgen Peregrina, apoi Basilica Santa Maria Mayor, din al cărui turn se vede întreg orașul. Ruinele bisericii San Domingo mă trimit cu gândul la San Anton și la Castrojeriz. Mă îndrept apoi tot în pas de plimbare, către San Francis, unde tocmai a început slujba pentru pelerini. Nu-mi propusesem să merg la ea, dar dacă tot m-am nimerit acolo, rămân până la final. Îmi place atmosfera slujbelor catolice. Nu pot explica de ce anume. Nici nu încerc. O iau ca pe o experiență frumoasă și atât.
La Festa dos Libros e agitație mare. Pe scenă este intervievată o scriitoare care vorbește atât de clar și de apăsat, încât pot să înțeleg mare parte din ce spune. Discuția este despre un roman care se numește Solas en el silencio, iar autoarea este Silvia Intxaurrondo, care înțeleg că este o cunoscută jurnalistă. Cartea este, din ce înțeleg, despre violența machistă, dar nu numai. E un roman care se bucură de succes, fiind deja la a cincea ediție. Am ascultat-o fascinată pe femeia asta, vorbind despre scriitură, despre emoții, despre feminitate, despre generații. E uluitor cât de mult înțeleg din ce spune. E de prisos să mai adaug că mi-am cumpărat cartea, chiar dacă va trebui să o car cu mine la Santiago. La final am făcut și cunoștință cu Silvia, am schimbat câteva vorbe în engleză și am promis că va fi prima carte pe care o voi citi atunci când voi fi capabilă să fac asta în spaniolă. Silvia a semnat cărți vreo două ceasuri, iar în timpul acesta pe scenă au urcat artiști populari care au încins atmosfera.
M-am întors în cameră foarte târziu. De asta nici am reușit să public la timp textul acesta, așa cum am făcut până acum. Adorm mulțumită. Azi a foat despre Camino cultural. A, și am uitat să adaug că nu voi merge pe varianta spirituală, chiar dacă asta înseamnă clar că nu mă voi mai vedea cu Jose. Mi-am rezervat deja albergue la Caldas de Reis, spre care mă îndrept în ziua 10. (va urma)
Leave A Reply