M-am trezit destul de târziu azi, pe la 7:30. Și probabil că aș mai fi dormit mult și bine, pentru că în cameră era întuneric încă, din cauza ferestrei minuscule, plasate ciudat, în arhitectura clădirii.
Colegul meu de cameră abia s-a trezit și el. Ne amuzăm de faptul că în cameră e încă întuneric și că dacă nu ar fi sunat alarma, probabil că am fi dormit până la prânz, la cât de obosiți suntem. El este în a treizecea zi, a plecat cu bicicleta acum o lună, din Olanda. Eu încep a noua zi de Camino. Ne facem bagajele în liniște, apoi ne amuzăm de modul dubios al proprietarului de a-și gestiona hostelul. Nu e nimeni la așa-zisa recepție, încă mă întreb cum plătesc, dar în cele din urmă probabil că o să procedez așa cum mi s-a spus… o să las banii în cutia poștală de pe zidul lateral din exterior.
Am rămas doar noi doi în albergue, francezii din dormitorul de alături au plecat cu vreo oră înainte. La micul dejun vorbim despre planurile fiecăruia, despre motivele pentru care facem Camino și despre o mulțime de alte lucruri. Totul e din categoria “discuții tipice pe Camino”. Mark se minunează că sunt plecată singură atâta vreme și îmi spune că e importantă încrederea pe care o ai în partenerul de viață într-un astfel de context. El e divorțat de aproape doi ani, după 30 de ani de căsnicie. Fosta soție s-a cuplat cu cel mai bun prieten, caz clasic, dar dureros. Au patru copii împreună și practic divorțul i-a schimbat toată viața… în bine, zice el zâmbind, dar îi citesc o umbră de dezamăgire pe chip. E mai bine așa, îmi spune, pentru că acum călătorește foarte mult cu bicicleta, are o iubită care e și ea foarte sportivă și se înțeleg foarte bine și, în plus, în sfârșit e pe Camino. “Probabil că n-aș fi făcut niciodată El Camino altfel… soția mea nu ar fi fost vreodată de acord cu asta. Nici să îl facem împreună, nici să mă lase să îl fac singur. Așa că tot răul spre bine…” E uimitoare chestia asta legată de conversații pe Camino. Oameni pe care îi cunoști de câteva ore îți fac uneori cele mai profunde și personale mărturisiri, apoi pleacă mai departe, eliberați, iar tu înveți să asculți…
Râdem amândoi, ne terminăm micul dejun și încercăm să găsim cutia în care trebuie să las banii pentru somnul liniștit pe care l-am avut, căci ceilalți toți au plătit ieri. Ne luăm rămas bun, după ce facem o fotografie pentru jurnalul de călătorie al fiecăruia. Îmi place că e educat media, îmi spune din start că vrea pozele doar pentru amintiri și preferă să nu fie publice, ceea ce mi se pare foarte ok. El merge până la Santo Domingo azi, eu mă opresc la Navarette. 80 km versus 14 km… pedalat versus mers pe jos. Știu, pare că mă plâng de ceva, dar nu e așa; doar că resimt în oase oboseala celor peste 30 de kilometri de ieri, mai ales a ultimilor 10, în care soarele a fost horror. Nu mă plâng… sunt conștientă că plătesc pentru alegerea de a nu rămâne la Viana. Dar vorba lui Mark… tot răul spre bine.
Drumul până la Navarette e chiar plăcut, prin parcuri și printre vii. Pădurile din Navarra sunt înlocuite de viile interminabile ale Riojei. Azi nu e soare deloc, deci e chiar foarte bine. Totuși, după nici 3 km obosesc deja. Rucsacul e mai greu pentru că aseară mi-am cumpărat prea multă mâncare și am luat-o cu mine. Proastă idee. Dacă am învățat deja ceva foarte clar pe Camino e că niciodată nu trebuie să te încarci cu mai mult decât ai nevoie. Și chiar dacă la propriu asta se referă la ce pui în rucsac, cred că poate fi extins la viață, în general. Și uite așa încep să devin înțeleaptă pe Camino. Sună a clișeu, dar cui îi pasă? Da, Camino te învață multe, tare multe!
De la Logrono la Navarette sunt în jur de 13 km, deci aș fi avut timp să mai casc gura prin Logrono dimineață, dar nu aveam niciun chef. Pare un oraș drăguț, dar nu sunt foarte impresionată, deși e capitala regiunii Rioja. Cred că mi-a plăcut mai mult Pamplona, care are același statut pentru Navarra, cu toate stările negative pe care le-am avut acolo. Am intrat doar într-una dintre bisericile care mi-au apărut în cale pe drumul spre ieșirea din Logrono și am poposit câteva clipe. Mi-a venit să aprind lumânări și am făcut-o… cu gândul la toți cei dragi.
Drumul până la Navarette a fost ușor, cum spuneam, dar starea mea fizică e din ce în ce mai proastă. Simt oboseală în tot corpul și tot ce îmi doresc este să ajung mai repede și să stau într-un pat, cu picioarele în sus. Atât. Mă doare un pic genunchiul drept și laba piciorului îmi e umflată, nu înțeleg care e cauza, dar sper că e doar o oboseala cronică.
Am trecut pe lângă un parc de joacă gol și m-a apucat plânsul din senin. Mi s-a făcut brusc dor de casă și pentru prima dată de când sunt pe Camino, uitându-mă la parcul ăla gol, m-am întrebat ce caut eu aici. Nici măcar Euphoria, care îmi urlă în căști, nu reușește să mă scoată din stare. Reușesc însă asta niște veverițe haioase și un nene care le hrănește cu miez de nucă. Mi-a dat și mie și m-a învățat cum să le chem. Doamne, ce ghidușe sunt! Știi cum e să-ți mănânce o veveriță nuci din palmă? Îți spun eu: e fantastic! Te face să te simți copil, cel mai fericit copil, care hrănește veverițe. Fix așa!
Uite așa mi-am luat doza de energie pentru încă vreo 7 kilometri, cât mai am până la Navarette. O oră și jumătate a zburat efectiv. Am ajuns cu puțin înainte de ora 13:00. M-am cazat la Albergue La Iglesia, un albergue deschis anul trecut de o familie de pelerini, poziționat chiar lângă faimoasa Iglesia de la Asuncion, în centrul orașului vechi. Recepția e la barul restaurant La Bocateria Mova, care are o terasă drăguță pe treptele de lângă biserică. Cei doi soți proprietari sunt îmbrăcați cu tricouri negre cu sigla localului, iar pe mâini au tatuat simbolul Camino. Intru în vorbă cu ei și aflu că au făcut Camino portughez cu ani în urmă când copiii lor erau mici. Domnul îmi spune că ar trebui să aibă o statuie la Santiago de Compostella, că numai el știe ce a însemnat să facă Camino cu doi copii mici și nevastă după el. Doamna râde și completează că de aia au devenit apoi proprietari de albergue, cu gândul la suferințele prin care trec pelerinii.
Locul e curat, destul de modern, iar barul arată foarte bine, diseară o să iau cina aici. Deși au bucătărie, nu mai fac cumpărături, pentru că iar mi se îngreunează rucsacul. La 100 de metri este un Carrefour Express, din care îmi iau doar apă, niște prune uscate și un iaurt pentru mâine dimineață, căci intenționez să plec devreme și să recuperez cât pot din kilometrii la care am renunțat azi. E clar că m-am decalat cu următoarele etape, dar deocamdată am încă timp suficient de rezervă.
Colegi de cameră am francezi în seara asta. Doi domni în vârstă, prieteni buni din câte deduc și un cuplu, tot în vârstă. Toți patru foarte simpatici. Se chinuie să vorbească engleză și se bucură teribil când le spun că ne putem înțelege în franceză, dacă preferă. Mă întreabă de unde sunt și când aud România, exclamă în cor: Nadia Comăneci! Încuviințez din cap că da, apoi izbucnim cu toții în râs. După un duș rapid și spălat haine (spălatul hainelor ca activitate prioritară devine regulă pe Camino, mai ales în zile ca azi,
când mă cazez devreme), beau o cafea și un fresh de portocale pe terasă. Sunt delicioase, ambele. Este și momentul în care îmi dau seama că azi nu am băut deloc cafea… eu care am nevoie de cel puțin trei cafele pe zi. Acum îmi dau seama că asta a fost probabil și cauza stării mele matinale proaste. Gata, problemă rezolvată! Dacă ar fi la fel de simplu și cu durerea de picioare… dar nu e, așa că fac doar câțiva pași pe străduța din fața bisericii, pe care o fotografiez din diverse unghiuri. Apoi remarc că e deschisă și intru..
Rar sunt impresionată de astfel de locuri. Știu, e o discuție complexă, care ține deopotrivă de credință, de artă, de cultură… și nu am de gând să intru în ea. Număr pe degete lăcașurile religioase care și-au pus amprenta asupra mea… și nu știu de ce, dar îmi vine în minte acum o biserică mică din Sevillia, unde am plâns de câtă liniște și pace era acolo. În biserica din Navarette nu am plâns, dar am rămas multă vreme acolo, singură, în mijlocul ei. Și e ciudat… că nu m-am simțit deloc singură. Am zăbovit o vreme așa, fără să mă gândesc la nimic, apoi am ieșit în stradă și am urcat în dormitorul din albergue unde am ațipit pe acorduri de Beatles, ce pătrund prin fereastra larg deschisă. Doamne ce stranie și plăcută desfătare să asculți Hey Jude cu dangăt de clopot pe fundal! Mă opresc aici cu notele de azi.
Peste vreo două ceasuri cobor să iau cina împreună cu colegii de cameră, așa am stabilit. Mi-am revenit și fizic și psihic. Sunt bine! Tot ce-mi doresc e ca mâine să fiu tot bine și să continui El Camino. Atât! (Va urma!)
Leave A Reply