5 aprilie
Dimineață. Am adormit îmbrăcată. Am venit de la slujbă, Vigilia pascală, înfrigurată, dar cu sufletul plin de bucurie. A fost magic. Chiar dacă nu sunt catolică și poate că multe părți din slujbă nu le-am înțeles, m-a emoționat tot ce s-a întâmplat acolo, în catedrală. Orga, vocile clare, liniștea din multe momente, luminile lumânărilor… totul era perfect. Apoi, la final, oamenii ieșind din catedrală la miezul nopții și împânzind străduțele din jurul catedralei… N-o să uit imaginea asta prea curând.
E dimineață, e încă întuneric, deși e aproape șapte. Deschid fereastra să simt aerul proaspăt. Rua do Franco e pustie. Pare ireal. E destul de frig, dar mă proptesc în balustrada balconașului și rămân așa în răcoarea dimineții care încă nu se desprinde de noapte. Mă uit la catedrală și parcă nu-mi vine să cred. A trecut o săptămână de când am plecat, dar parcă e un secol. Mi-e dor de casă. Dar emoțiile mă copleșesc la gândul că azi mă reîntorc la León, iar zilele viitoare voi ajunge la Sahagún, unde se va întâmpla ceea ce nici n-am gândit vreodată. Acum totul capătă sens; un sens pe care nu l-am bănuit atunci când am pornit pe Camino Frances. Acum că mă uit înapoi, mi se pare că văd o mulțime de semne, fără să cad în vreo nostalgie mistică sau în cine știe ce teorii ale conspirației. Dar da, totul se leagă acum într-un firesc al lucrurilor. Mai e puțin…
Trenul spre León e aproape gol în ziua asta de sărbătoare, când oamenii petrec timp în familie. Ador peisajele care gonesc odată cu trenul și care-mi amintesc atât de mult de Camino Francez. Când trecem prin Astorga tresar. Recunosc perfect pasarela pe care eu însămi am trecut acum trei ani. Acum sunt mulți pelerini. Îmi amintesc de bătrânul de 80 de ani din Argentina sau Brazilia care mergea cu nepotul și cu iubita acestuia. La León cazarea pe care o am este chiar pe Calle Ancha, strada emblematică a orașului, care duce direct spre catedrală.
León… orașul în care mi-am lăsat o bucată de suflet și în care nu mi-am imaginat că voi reveni mereu. Apartamentul în care stau e splendid. Forfota de pe Calle Ancha îmi place și îmi dă o stare de spirit în care nostalgia se îmbină cu entuziasmul a ceea ce va urma. Primul drum în León este la biserica San Francis de Asis, locul în care am trăit miracole. Nu mi-am imaginat atunci, în noaptea aceea memorabilă, că voi reveni mereu și mereu în locul acesta care rămâne la fel de plin de mister pentru mine. Iată că trei ani mai târziu ajung la San Francis de Asis, în León, chiar în ziua de Paști. Biserica e goală, așa cum am găsit-o și ultima dată, vara trecută, așa cum am admirat-o în tăcere, goală, la miezul nopții, cu trei ani în urmă. Ce noapte… Îmi trece prin minte să-l caut pe fratele Federico, dar amân momentul pentru diseară, când voi reveni la slujbă. Mă copleșește orașul… Plaza Mayor, plaza San Martin, Casa Botines… toate locurile prin care am fost…
Ziua asta la León m-a copleșit. Dar măcar de data asta eram pregătită. Îmi amintesc ce dureros a fost în 2024, când în ziua mea liberă de voluntar la Sahagún, am revenit pentru prima dată după Camino la León. Sunt locuri în care revenirea e pe cât de plăcută, pe atât de dureroasă. Am fost în Plaza Mayor… unde cu trei ani în urmă era plin de lume, era Fiesta de San Juan… Îmi amintesc perfect totul, absolut totul… Oliver și ceilalți dansând, Elio făcând jonglerii cu mingile… barul în care cânta REM, Losing My Religion… Totul e atât viu în minte și-n suflet.
Adorm greu, după ce m-am dus să descopăr unde este notariatul Ordono 26, unde mă văd cu Joana mâine.
6 aprilie
Dimineață. Emoții cu carul, La 11:00 mă văd cu Joana la Notariatul Ordono 26. Începând de azi am un NIF provizoriu în Spania, adică începând de azi pot să achiziționez bunuri pe teritoriul Spaniei, care implică un act de proprietate sau un contract de vânzare-cumpărare. Știu, sună bizar, dar aștept momentul ăsta de câteva luni încoace, de când am luat o decizie nebunească pentru unii, senzațională pentru alții, absolut miraculoasă pentru noi, pentru mine și Gheorghe.
După-amiază. Călătorie la Sahagún. Doamne ce dor mi-a fost de orășelul acesta minunat! Sahagún a devenit parte din povestea mea Camino în 2024, când am stat aici două săptămâni ca voluntară la Albergue de Monasterio de Santa Cruz. Pe Camino, cu un an înainte, fusese doar un loc prin care am trecut și despre care nu-mi aminteam mare lucru. Dar din momentul în care l-am descoperit pe îndelete în următoare vară, m-am îndrăgostit de el. Mi-am lăsat și aici o părticică din suflet. Câte părți de suflet ne putem lăsa de-a lungul unei vieți, în locuri al cărol miracol nu-l putem descifra niciodată în totalitate. Poate că la finalul vieții tot ce avem de făcut e să ne revizităm sufletul… prin locurile astea prin care ne-am perindat și de care ne-am atașat ireversibil. Cine știe…
Întâlnirea cu Părintele Paul și cu părintele Antonio… cafeaua pelerinilor… Laurie și Matteo pe care i-am cunoscut anul trecut… totul îmi este atât de familiar. Mi-e bine aici. Simt că aș putea să nu mai plec niciodată. Și poate că într-o zi nici nu voi mai pleca.
Calle Antonio Nicolas 37. Inima îmi bate groaznic de tare. Casa arată ca în video și în pozele de pe Idealista. Îmi vine să plâng. Casa asta, pe care am visat-o atâta și pentru care am tremurat la fiecare pas pe care l-am făcut până aici… Casa asta cu scara albastră și camere luminoase… Poimâine voi reveni la ea.
7 aprilie
León. Azi e o zi lungă de așteptare. Gheorghe ajunge diseară aici, după un traseu întortocheat cu avioane și trenuri. Mi-am dorit să fim împreună mâine, la notariat. Azi nu fac decât să aștept. Tot ce mi-am propus este să mă bucur de orașul acesta de care nu mă mai satur. Nu reușesc nici de data asta să văd Palacio Guzman. Elio se va amuza foarte tare când îi voi povesti, căci e palatul pe care am încercat în zadar să-l vizităm atunci, în iunie 2023, oricât ne-am străduit. Vizitarea implică un sistem ciudat de programare la ore fixe și este pentru un număr limitat de persoane. N-am descoperit misterul acestui proces, dar nici nu m-am interesat prea mult, ce-i drept. Doar că devine amuzant cum, de fiecare dată ratez momentul. Azi, de exemplu, pentru că e marți, e închis. Mâine nu voi mai avea timp… dar voi mai reveni de multe ori la León în viitor și la un moment dat voi reuși să intru în acest Palat atât de greu accesibil. Chestie amuzantă… azi nu am făcut nicio fotografie… m-am plimbat haotic prin locuri pe care le știam.
Am revenit la biserica San Francisco de Asis, pe care am regăsit-o goală, după ce aseară, la slujbă, era arhiplină. Am stat mult înăuntru. Atât de mult, încât am pierdut noțiunea timpului. La un moment dat, în liniștea densă, am auzit un fâlfâit de aripi… din spatele imensului altar, despre a cărui istorie ne-a povestit fratele Federico atunci, în noaptea aceea magică, a zburat un porumbel. A dat câteva rotocoale aproape de cupolă, apoi a dispărut la fel de rapid cum apăruse. Am avut senzația că am vedenii. Ce să caute un porumbel într-o biserică? Nu, n-au fost vedenii… porumbelul are probabil un cuib pe undeva, printre firidele din pereți. Habar nu am cum a putut ajung aici. Ar fi trebuit, poate, să văd un semn în asta, dacă aș fi suficient de mistică. Dar nu sunt. Nici mistică, nici atât de profundă pe cât s-ar aștepta unii să fiu. Sunt doar un călător avid de frumos, pentru care lumea nu are margini. Porumbelul acesta mi-a amintit de începutul de an… când am găsit un porumbel fără suflare pe pervazul uneia dintre ferestrele apartamentului nostru. Mi-am zis atunci că o fi semn rău. Am plâns de mila păsării zgribulite… Acum mi-a trecut prin minte că dacă porumbeii au o viață de apoi, poate că porumbelul acesta ce și-a făcut cuib în spatele altarului de la San Francisco de Asis o fi cel pe care l-am jelit în ianuarie. Plânsul are uneori virtuți magice… Prostioare din capul unei minți ce refuză uneori să se desprindă de naivitatea inocentă a copilăriei. Mi-e dor de bunica. Și de cealaltă bunică. Și de Crenguța. Și de toți cei care nu mai sunt decât în amintire. De parcă porumbelul ăsta mi i-a adus pe toți ca să-mi șoptească: Hei, ești bine, bucură-te de minunile simple ale vieții! Noi știm că vei reuși! M-au năpădit apoi imaginile din noaptea aceea… rochia roșie, întunericul… ecoul pașilor din biserică… lumina care s-a aprins brusc și ne-a tăiat răsuflarea… Poate că toate acelea aveau o semnificație… Habar nu aveam atunci, că peste aproape trei ani voi reveni aici ca să duc la îndeplinire una dintre cele mai nebunești decizii pe care le-am luat vreodată în viața mea.
8 aprilie
Uneori e de ajuns să te lași purtat pur și simplu de ceea ce simți. Viața te poartă pe căi nebănuite și are felul ei de a-ți arăta că totul e bine și că e fix așa cum trebuie să fie. Câtă simplitate, atâta fericire…
León. Emoții de nedescris. Ora 12:00. Notaria Ordoño 26. Joana, doña Maria Tereza, don Jesus și don Francesco ne așteaptă în fața notariatului…
„…venden y transmiten a Doña Anamaria Ghiban que compra y adquiere, con carácter privativo, la totalidad y el pleno dominio de la finca casa en el casco de Sahagún, en la Calle Antonio Nicolás, número treinta y siete…”
Azi am cumpărat o casă pe Camino. (sfârșit sau… abia începutul)
PS: Între timp, în zilele care s-au scurs din aprilie, casa a căpătat un nume – Simply Camino – și un cont de Instagram (@simply.camino), unde-și va duce povestea mai departe… fără planuri, doar cu bucurie de viață și de lucrurile simple pe care Camino m-a făcut să le prețuiesc infinit. Cândva, aici, la Sahagún, casa aceasta va fi, poate, pentru alți oameni, ce este deja pentru mine… cel mai frumos loc de pe Camino.
Leave A Reply