Într-un fel, a fost dragoste la prima vedere… încă din seara în care am ajuns aici, am simţit un fior bizar, care mi-a dat din prima clipă sentimentul că o parte din sufletul meu aparţine acestui loc despre care până nu demult ştiam prea puţine. A doua zi de toamnă este însă cea în care pot să spun, fără niciun dubiu, că m-am îndrăgostit de Bruxelles…
Am pornit de dimineaţă, cu entuziasmul la purtător spre clădirea Berlaymont, care se află la câteva minute de mers pe jos de clădirea în care locuiesc. De data aceasta ştiam exact ce am de făcut, aşa că stresul din ajun a dispărut complet, lăsând locul curiozităţii şi dorinţei de a descoperi lumea ce mi se deschide atât de generos în faţă. Nu ştiu de ce, dar în fiecare dimineaţă când pornesc către Berlaymont îmi vin în minte paginile din jurnalul rebrenian în care scriitorul consemnează una dintre călătoriile sale la Paris. Azi, mai mult ca oricând, m-am simţit în pielea călătorului fără metodă, care se lasă purtat de paşi în direcţii pe care nu şi le-a propus dinainte, dar spre care îl atrag, ca un magnet, tot felul de minuni ale lumii în care oamenii de aici îşi duc traiul cotidian.
În ritmul alert îmi atrage atenţia un panou imens, agăţat pe unul dintre pereţii colosului de sticlă – Welcome to the Euro, Lithuania! Zâmbesc şi trec mai departe cu gândul că va veni o zi când voi citi pe aici sau prin altă parte aceeaşi urare de bun venit, adresată României. Ajung la timp pentru întâlnirea de prânz cu presa, ştiu ce am de făcut, aşa că îmi acord timp pentru a cunoaşte mai bine locul. Clădirea Berlaymont e sobră, dar e încălzită de aceeaşi amabilitate a oamenilor, care domneşte pretutindeni. Un domn de la securitate mă întreabă dacă am un cuţit în geantă. Tresar, nu ştiu dacă ar trebui să reacţionez în vreun fel, dar mă apucă râsul pentru că am în geantă exact aceleaşi lucruri pe care le aveam ieri, când am trecut prin aceeaşi poartă de securitate. Nu, bineînţeles că nu am un cuţit! Aaaa, scuzaţi-mă, probabil e rimelul dumneavostră. Îmi zâmbeşte îngăduitor, apoi îmi spune că pot să trec. Ascult ştirile zilei, mă amuză insistenţa jurnaliştilor de a scormoni în culisele audierilor făcute zilele acestea de preşedintele Juncker şi mă delectez cu nişte opere de artă bizare care dau clădirii o notă aparte. Printre ele, un colaj imens de benzi colorate pe care sunt scrise tot felul de nume. Îmi sare în ochi Pamela Andreson. Wow!!! Pamela Anderson în clădirea Comisiei Europene – trebuie să recunoaştem că e o prezenţă inedită. Am aflat ulterior, după câteva clickuri pe net, că respectivul colaj face parte din colecţia de artă a guvernului şi poartă titlul Devotional II, fiind conceput de către o artistă de culoare, pe numele ei Sonia Boyce. Oricum, mie îmi rămâne în minte doar ideea de Pamela Anderson într-o operă de artă pe peretele Comisiei Europene…
Pe agenda mea de azi se află Parlamentarium şi descoperirea la pas a metropolei. Aşa că pornesc în grabă spre Rue Wiertz 60, unde, pe imensa esplanadă mă întâmpină la fel de imensul panou albastru pe care pâlpâie cu litere albastre Parlamentarium. Pe pagina web citisem că vizita durează în jur de o oră… am stat două ore şi jumătate, care nu ştiu când au trecut. Ideea de bază a Parlamentariumului este aceea de a oferi doritorilor un parcurs istoric complet al Uniunii Europene, într-un mod interactiv pe care tehnica digitală folosită la tot pasul îl face extrem de atractiv. Dar despre experienţa numită Parlamentarium, voi scrie în zilele următoare în detaliu. Menţionez doar că la finalul vizitei am avut parte de o altă experienţă inedită – vizitarea Muzeului relaţiilor distruse, o expoziţie ciudată, care mi-a trezit tot felul de sentimente stranii asupra cărora voi reveni cu siguranţă în zilele care urmează, între două peregrinări prin oraşul în care soarele şi norii îşi dispută perpetuu supremaţia.
 |
| Toamna în Parc de Bruxelles… |
Schimbare totală de registru – de la era digitală trec brusc la condiţia călătorului cu harta în mână şi-mi intru atât de bine în rol încât reuşesc să mă pierd pe străduţele întortocheate care îmi poartă paşii spre Catedrala Saint Michel. Traversez însă mai întâi Parc de Bruxelles peste care toamna se aşterne tandru în cântecul straniu al fântânei arteziene. Frunze gabene garnisesc gazonul perfect, mărginit de alei sălbatice, într-o combinaţie inedită de natural şi artificial. Îmi arunc din când în când privirea înapoi spre impunătoarea clădire în care se adăposteşte Musée des Beaux Arts şi-mi promit că voi căuta informaţii despre colecţiile de acolo. Apoi, cu paşi repezi, cu un ochi pe hartă şi altul în zare descopăr una dintre minunile zilei, care a dat tonul la ceea ce avea să urmeze – maiestuoasa Saint-Michel, cu turnurile ei dantelate, sculptate parcă în fildeş, strălucind în lumina blândă a după-amiezei de toamnă. Am poposit îndelung în interior, lăsându-mi gândurile să plutească printre sunetele solemne ce prindeau viaţă în imensele tuburi argintii. Apoi am zăbovit o vreme în parcul din faţa catedralei. M-au năpădit amintiri cu catedrale, cu parcuri şi cu hărţi în mână şi m-am simţit pentru o clipă îngrozitor de tristă că nu pot împărtăşi bucuria imensă pe care am simţit-o acolo, printre sunetele divine.
Nici nu ştiu când am ajuns în Marché aux Herbes, locul din care începe furnicarul de turişti care se bucură de Bruxelles în toată splendoarea lui. Nici nu ştiam încotro să o apuc. Harta nu prea mă ajuta pentru că deja îmi oferea prea multe opţiuni simultan, aşa că am luat o decizie spontană pe care nu am regretat-o absolut deloc ulterior. Am împăturit cu grijă harta şi am ascuns-o în poşetă, pornind într-o aventură a cărei amintire va rămâne cu siguranţă pentru eternitate pe rafturile memoriei mele sentimentale. M-am pierdut pe străduţele aglomerate, cu cafenele, taverne şi restaurante aşezate frumos faţă în faţă, ale căror arome delicate se împleteau fără voie, purtând şuvoiul de oameni într-o direcţie pe care abia după vreo jumătate de oră aveam să o intuiesc – La Grande Place. Doamne, câtă frumuseţe în clădirile acestea roşiatice, despărţite aproape insesizabil de străduţe înguste… Nici nu ştiu când a zburat timpul. Din Grande Place m-am întors spre Galeriile St. Hubert, apoi, dintr-o străduţă în alta, am dat peste celebrul Manneken Pis, băieţelul năzdrăvan – simbol al oraşului. Am intrat în câteva librării, în ciocolaterii fabuloase, cu vitrine desprinse parcă din cărţile cu poveşti. Mi-au rămas în minte câteva denumiri poetice de cafenele… Le cercle des voyageurs – resto – bar – la cave – la bibliothèque… Mă întreb dacă asta o fi ordinea produselor consumate, dar n-am timp să-mi răspund, pentru că alte şi alte mici minuni mi se desfăşoară sub privirile avide de frumos. Nici n-am sesizat când s-a lăsat noaptea peste tot acest univers feeric. Instinctul meu de călător trecut prin tot felul de experienţe cu rătăciri nocturne mă face să-mi scot totuşi harta din geantă. Îmi dau seama că am câţiva kilometri buni de parcurs până acasă, dar am soluţia salvatoare la îndemână – metroul – a cărui prezenţă în peisajul acestei zile copleşitoare prin frumuseţea ei este total anacronică. Catacombele metroului din Bruxelles sunt parcă rupte din scenariul unui film de groază. Fusesem avertizată din ţară asupra acestui aspect, dar văzută la faţa locului şi mai ales prin contrast cu tot ceea ce-mi încântase privirea în ultimele ore, lumea subterană m-a îngrozit. Cele cinci minute de aer proaspăt în drumul scurt de la Schumann pînă pe Véronèse mi-au şters însă imaginea de coşmar. Rămân, aşadar, cu amintirea unei zile de toamnă perfecte, aşa cum de mult timp mi-am dorit să trăiesc. Şi dacă e de reţinut ceva, atunci cu siguranţă acel ceva este că în a doua zi de toamnă din acest an m-am îndrăgostit de Bruxelles.
