Îmi dau seama că plănuiesc de mult timp să transform în cuvinte, atât cât îmi stă în putință, gânduri izvorâte din frumusețea locurilor și a oamenilor care mă înconjoară, la propriu, aici, în orașul acesta de care mă leagă atâtea și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață. Ca multe altele pe care le plănuiesc în fiecare dimineață când prelungesc cât pot de mult ritualul nespus al cafelei, intenția aceasta cu aer nostalgic este mereu amânată și lăsată să prindă pânze de păianjen virtuale, pentru simplul fapt că lupta mea cu timpul pare să capete, pe zi ce trece, dimensiuni ireale, ce-mi dau mereu bătaie de cap. Uneori însă am clipe de revelație în care pur și simplu refuz să-mi mai bat capul, uite așa, ca să-i fac în ciudă timpului. E drept că de obici momentele acestea vin pe un fond de oboseală cumplită, care îmi anihilează complet neuronii și dorința de a mă bucura de orice, însă sunt și momente, ca cele de aseară, în care mi se întâmplă să trăiesc din senin bucurii ale unei suspendări temporale… în care singurul lucru care contează este frumusețea clipei, prelungită dincolo de limitele realității, în trăiri unice.
Nu-mi imaginam că apusul poate avea o asemenea aromă copleșitoare, de tei auriu, ce-ți învăluie simțurile într-un fel de plutire plăcută în care se amestecă tot felul de trăiri deșteptate de o memorie involuntară latentă, stimulată brusc de imagini, de miresme, de sunete care-ți amintesc parcă mereu de ceva din vremuri demult apuse. Plimbarea în afara orașului fusese plănuită cu vreo două zile înainte. Nu alesesem însă o destinație anume, pentru că asta era și ideea – spontaneitatea. Alegerea nu mi-a aparținut și nici nu cred că am avut motive anume pentru care ne-am îndreptat în prag de seară spre Dobrovăț…
La mai puțin de 30 de kilometri de Iași, după un drum șerpuit, printre copaci bătrâni, peste care pune stăpânire la un moment dat, fără să-ți dai seama când, parfumul amețitor al teilor încă în floare, se întinde un ținut de poveste, cu văi aurii și dealuri împădurite, peste care liniștea și-a pus pecetea parcă de o veșnicie. Nu ne propusesem decât să ajungem la o margine de pădure și să respirăm aer curat, departe de nebunia orașului.
Ne-au atras însă atenția zidurile vechi ale unei mănăstiri ce păreau a se zări în depărtare, printre coline. Ne-am lăsat purtați de drumul șerpuit și de aroma intensă amestecată cu miros de iarbă proaspăt cosită și cu cântec răzleț de greieri toropiți de soarele de peste zi. Un soare imens, de un roșu ireal se grăbea să-și ducă la culcare razele pe care le-a suprasolicitat fără milă încă din zori. Se pitea tăcut în marea verde de peste dealuri, lăsând în urmă dâre de foc mocnit. Case aliniate frumos de-a lungul drumului, încă nefinisate, par părăsite, cum la fel par și casele vechi, din satul peste care s-a așternut un fel de somn adânc ce nu are însă legătură cu venirea nopții.
Am ajuns la Mănăstirea Dobrovăț, căci ale ei erau zidurile vechi pe care le zărisem din depărtare, pe când soarele își cufundase aparoape de tot trupul ostenit în răcoarea verde a codrilor. Așa că ne-am luat răgaz de vreo jumătate de oră în care ne-am lăsat curpinși de frumusețea locului. Mănăstirea este, se pare, ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, datând din 1503. N-am găsit, din păcate, nicio informație plasată undeva la loc vizibil pentru turiști rătăciți în prag de seară. Îmi imaginez că or fi existând în interior niște locuri în care informațiile acestea, pe care le-am citit în grabă pe Wikipedia, să fie accesibile oricui dorește să știe mai multe despre ținutul acesta de poveste. Poarta era însă bine ferecată și, cu toate că pe zidul vechi, în total contrast cu peisajul, era înfipt un buton mare sub care scria să sunăm, nu am făcut-o, pentru că ne-am gândit că este cam târziu pentru vizite inoportune. În orice caz ne-am bucurat de frumusețe… Mănăstirea, turnul clopotniței, zidurile, toate par a fi desprinse din filele unei cărți vechi, peste care timpul și-a pus amprenta, fără să distrugă. Am citit pe undeva că însăși regina Maria, care a vizitat locurile la începuturile secolului trecut, a fost copleșită de frumusețea lor. Singurul lucru care știrbește din frumusețea locului este clădirea din fața mănăstirii, probabil una administrativă, care poartă pecetea construcțiilor din vremuri aproape moderne. Am ignorat-o însă ca să nu alungăm frumusețea clipelor petrecute acolo.
Ne-am întors târziu, când aproape se înnopta, printre lanurile aurite, garnisite de pădurea înmiresmată. Din loc în loc, împrăștiate printre spice aurii sau printre fire fragede de iarbă, se zăreau cutii colorate – stupi în care aroma dulce de tei e transformată în licoare magică. Am lăsat în urmă ținutul de poveste, cu toate frumusețile lui simple. Pe măsură ce ne apropiam de oraș, peisajul căpăta noi dimensiuni, în timp ce undeva în spate, învăluit în aroma teilor încă în floare, apusul își desena ultimele tușe pe cerul noptatic.
Leave A Reply