M-am trezit ieri cu o emoție nouă în suflet… nouă și totuși veche, venită de departe, din vremuri al căror ecou duios îmi învăluie uneori ființa copleșită de sunetul strident al prezentului. Am simțit miros de frunze veștede intrându-mi tiptil prin fereastra întredeschisă… și o rază timidă de soare încercând cu disperare să-mi curme primii fiori ai anotimpului care începe să-și țeasă pânza cu care-mi va acoperi în taină sufletul peste o vreme…. Mi s-a părut chiar că adierea dimineții are în ea un aer venit de departe, de peste mări și țări – un fel de vestitor tăcut al lungii agonii a frunzelor care și-au muiat deja trupurile firave în aur și purpură. Mi s-a părut că aud păsări plutind în depărtări albastre, purtând pe aripile lor doruri fără nume și speranțe târzii într-o lume mai bună… Apoi, ca prin vis, mi-am amintit că e sfârșit de august și că în curând vara va fi o amintire… o amintire tandră împletită din reverii parfumate, curgând încet într-o imensă clepsidră aurie, ai cărei pereți de sticlă au dispărut ca prin minune sub mângâierea caldă a ploilor de stele.
Am deschis larg fereastra și mi-am simțit deodată întreaga ființă cuprinsă de un prelung fior tomnatic ivit în neștire de printre crengile mustind încă a verde copt, de vară. M-au năpădit brusc amintiri răzlețe ale toamnelor trecute, într-o tentativă de retrospectivă involuntară a poveștilor tomnatice care mi-au scăldat în fiecare an sufletul în melancolii efemere. Mi-am îngăduit pentru o clipă să evadez din prezent în căutarea unui reper pentru reveriile pe care toamna din acest an le va aduce cu sine. Și mi-am simțit sufletul greu, împovărat de absențe care dor și de neputința de a lua hotărâri care să schimbe ceva în haosul acesta în care simt că mă zbat de o vreme. Apoi, dintr-o dată, am simțit că toate frământările din ultimele săptămâni s-au prefăcut în ploaie rece curgând în neștire peste nisipul din clepsidra fără pereți… iar acesta, la rândul lui, a devenit deodată un fel de materie moale, invizibilă, din care au început să prindă formă dorințe modelate de doruri pe care le port în suflet fără să știu. Am simțit mai mult ca niciodată o dorință nebună de ieși din mine însămi și de a a-mi împrăștia pretutindeni dragostea de frumos și de bine, ca și cum aș fi adunat în tot acest timp în suflet cantități nemăsurabile de fericire ce se vrea revărsată în jurul meu peste marginile lumii. La început mi-a fost teamă de ceea ce simt. Apoi, treptat, preț de câteva minute, mi-am potolit bătăile inimii cu gânduri venite de departe, din alte emisfere. Și dacă… m-aș întoarce? Întrebarea s-a ivit lent, printre atâtea altele cărora nu mai reușeam să le găsesc răspunsuri convenabile. Am început să tremur la gândul că aș putea să o fac. Și, la o adică… nu mă poate opri nimeni. Decât, poate, umbra mea fricoasă, mereu neîncrezătoare în instinctul de fericire cu care ființele umane sunt dotate încă de la naștere. Am visat așa, o vreme, cu ochii deschiși la toamnele ce vor veni, la cele care au trecut… Și mi s-a părut că dintre toate, aceasta singură are în ea atât de multe culori, încât aproape că îmi este imposibil să le reproduc în cuvinte pentru a surprinde toate nuanțele.
Am rămas pentru o vreme captivă în propria-mi întrebare, încercând să găsesc, dincolo de răspuns, motivația de care aveam nevoie pentru ca revelația să fie completă. Între timp soarele reușise să păcălească pentru încă o zi adierea tomnatică, etalându-și strălucirea sub privirile admirative și profund îndatorate ale frunzelor. Răspunsul meu se lăsa încă așteptat și aproape că eram pregătită să mă alătur și eu cohortei de frunze lingușitoare ce-și alungă teama de agonie tomnatică încă o zi și încă o zi, fără să știe că, de fapt, sfârșitul e atât de aproape. Știam însă că, la fel ca fiecare lucru pe care il trăim, așteptarea are sensul ei. Să mă întorc… știam că vreau asta, dar… de ce?… de ce?
… pentru a face viața mai frumoasă… atât de frumoasă încât credința în frumos să poată evada din reverie și să coboare printre noi… pentru că… ce altceva poate fi mai frumos decât să îți vezi sufletul oglindit în ceea ce faci, să simți cum materia se lasă învinsă de spirit prin cuvintele tale și cum propria ființă se tranformă în zbor pe aripi … mii de aripi ce cresc sub ochii tăi și zboară departe, ducând fărâme din tine peste timp… peste Timp…
Cuvintele au uneori această putere fără margini… topesc în ele deopotrivă speranțe și deznădejde, fericire și tristeți efemere, bucurii de-o clipă și nostalgii fără sfârșit. Și mai au acest dar nebănuit de a ne face să regăsim îngropat adânc în noi înșine ceea ce credeam că am pierdut printre vise spulberate de vânturi mereu potrivnice. Acum știu de ce și știu că mă voi întoarce, odată cu toamna ivită deja în sufletu-mi copleșit de emoție…
2 Comments
Ai sperat, ai visat, ai pierdut. Ce conteaza? Mai poti pierde, mai poti visa, mai poti invinge! Asta conteaza!…
Ce frumoase și optimiste cuvinte… Îți mulțumesc pentru ele! Da, e adevărat, atâta timp cât mai putem visa… putem învinge…