Azi am un invitat special la cafeaua de dimineaţă. De fapt, nu ştiu dacă el este invitatul meu sau dacă eu sunt invitata lui. Cred că… ne-am autoinvitat, fiecare dintre noi are motivele lui bine întemeiate în suflet ca să nu rateze această întâlnire matinală. (Dar, oare, el… o fi având suflet sau doar nişte fâşii strălucitoare rupte din sufletele pe care le-a copleşit în alte dimineţi cu şarmul lui irezistibil?). Am ajuns prea devreme, dar asta numai pentru că timpul mi-a jucat, ca de obicei, o festă. Ei, bine… de fapt eram nerăbdătoare şi speram, în sufletul meu, că va veni şi el mai repede. Sufletul, mereu sufletul… de parcă i-ar păsa cuiva de dorurile lui nenumite…
Iată-mă, aşadar, singură, aşteptând… Îmi alunecă privirea spre scaunul încă gol, apoi mi se pierde într-o urmă difuză pe care noaptea a lăsat-o încă pe cer. Îmi înec aşteptarea în cafeaua pe care am început s-o savurez imaginar, până când va binevoi să-mi inunde privirea…
Şi-n răgazul acesta involuntar pe care mi-l oferă cu atâta generozitate Timpul (ce ironie… tocmai el…), îmi îngădui luxul unei reverii matinale în care las să se amestece discret arome din trecut. Mă cufund treptat în aburul translucid, desprins din verdele plin, aproape dat în copt. Îmi las pentru câteva clipe gândurile să se scalde în el şi să plutească haotic peste imensităţi colorate, brăzdate de linii paralele. La urma urmei, dacă nu vine, o să-mi beau cafeaua singură… N-ar fi prima dată. Zâmbesc… Încă mai sper… şi asta mă face să plutesc în continuare pe aburul verzui care mi se-agaţă de privirea încă somnoroasă. Până şi scaunul gol din faţa mea e tot verde… dar gol. Ei, gata, ajunge cu lamentaţiile astea subtile! Nu vine, să-i fie de bine! Şi, la o adică… ce-ar fi dacă… aş fura doi stropi de cafea înainte? Oare şi-ar da seama?
Şi tocmai când sunt gata să sorb din licoarea magică… îi disting undeva, în zare, chipul. La început e doar intuiţie feminină, însă pe măsură ce secundele zboară şi se pierd ireversibil în marea de verde, îl disting tot mai clar. Se apropie încet, cu paşi timizi, dar atât de sigur pe el… Îmi face cu mâna, printre câteva resturi de nori aruncate la-ntâmplare peste imensitatea verde şi simt cum inima începe să-mi bată puternic, de parcă l-aş vedea pentru prima dată. Îmi aruncă raze jucăuşe pe care ochii mei le prefac în boabe de rouă ce mi se rostogolesc pe obraz. Le ascund abil după perdeaua unui zâmbet naiv ce-mi colorează sufletul în curcubeu. Nu ştiu dacă el simte tot ce simt eu, dar chipul îi străluceşte din ce în ce mai intens, pe măsură ce se apropie. Îmi simt privirea copleşită de atâta strălucire şi sufletul mi se umple brusc de un amestec bizar de stări indecise. Nu ştiu ce nume poartă fiecare dintre ele, dar e un fel de extaz inefabil, în formă incipientă, pe care-l las involuntar să-mi învăluie treptat întreaga fiinţă. Sorb în sfârşit din licoarea amaruie care aproape că s-a răcit şi mă străduiesc să pictez pe-un colţ de suflet amintirea aceasta fugară a unei dimineţi în care cafeaua are aromă de răsărit în mişcare. Şi-n clipa în care se aşază, în sfârşit, în toată splendoarea lui aurie pe scaunul verde, din faţa mea, îi şoptesc în gând, în ritmul roţilor de tren gonind printre macii răsăriţi deodată pe întinderea verde: Bună dimineaţa, Soare!
 |
| Vise proiectate-n raze matinale… |
4 Comments
M-ai facut sa imi doresc sa nu mai ratez nici un rasarit de soare.
Chiar daca ziua nu e generoasa (ca cea de azi) am sa sap dupa nori sa am si eu intalniri miraculoase ca cea descrisa de tine.
Super.
Esti persoana care cred……nu cred, sunt sigura, ca vei deschide mii de orizonturi noi pentru mii de generatii de copii.
Fiecare zi poate fi un prilej pentru întâlniri miraculoase… 🙂 Îţi mulţumesc pentru gândurile frumoase…
Foarte frumos articol. Acum o sa stau pana cand soarele rasare, desigur cu o ceasca de ness.
Nu ştiu dacă îţi va ajunge o singură ceaşcă… mai sunt multe ore până la următorul răsărit, dar dacă le umpli cu lucruri frumoase, atunci sunt convinsă că vei reuşi să îl admiri în cele din urmă în toată splendoarea… 🙂