Mi-e dor de când mă știu… de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de… tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi… de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet… de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină.
Mi-e dor de albastrul indefinit în care zâmbetul meu se oglindește de la o vreme, fără să-i pese că-n lumea din jur e haos. Mi-e dor de pleoape care-mi desenează pe obraji, târziu, în noapte, clipe efemere de iubire prefăcută-n lumină de stele. Mi-e dor de șoapte calde rostite târziu, în îmbrățișări tăcute… mi-e dor de călătorii nocturne în lumi nevăzute decât de cei care știu să privească stelele. Mi-e dor de cuvinte depuse timid pe buzele mele copleșite de prea multe tăceri… mi-e dor de umărul pe care pot să râd și să plâng fără ca nimeni să-mi spună să mă opresc… mi-e dor deja de ceea ce abia se naște din pregrinări haotice în nopți albe pe care zâmbetele noastre le-au pictat în culori de curcubeu. Și peste toate, mai mult decât orice, mi-e dor… de tine. TU, ființă stranie, care mi-ai intrat în suflet într-o noapte înstelată de iarnă târzie cu iz de primăvară ca să-mi tulburi tăcerile înecate în ploi nesfârșite de lacrimi, ca să-mi alungi fricile absurde și să-mi arăți drumul către fericire… De ce?! De ce mi-e dor…?!
Mi-e dor… pentru că ai lăsat în mine în noaptea aceea nesfârșită, praf de stele din care sufletul meu în convalescență s-a hrănit necontenit, până când a început să capete din nou strălucire. Mi-e dor… pentru că zâmbetul tău mi s-a așezat pe chip și nu vrea să mai plece. Mi-e dor… pentru că ai retrezit în mine simțiri pe care le credeam pentru totdeauna risipite în căutări haotice de lucruri nenumite. Mi-e dor… pentru că umbra ființei tale a rămas ascunsă în fiecare celulă a corpului meu istovit de dureri absurde care l-au măcinat atâta vreme. Mi-e dor… atât de dor… de tot ce a fost, de tot ce este, de tot ce ar putea fi… Mi-e dor, pentru că ai devenit o parte din sensul pe care am știut întotdeauna că îl port în mine, dar n-am avut niciodată curajul să-l descifrez. Mi-e dor… pentru că atunci când te simt aproape lumea capătă culorile fericirii. Mi-e dor… pentru că, prin nu știu care miracol al firii, prin nu știu ce explozie de stele, prin nu știu ce … și nu știu cum… am redevenit eu, prin tine. Și, mai presus de toate… mi-e dor, atât de dor… pentru că dorul acesta poartă un singur nume, rostit într-o noapte târzie, în care teoria relativității a căpătat noi sensuri spațio-temporale – Iubire.