Se dă în mine în fiecare dimineață o luptă tăcută, dar cumplită între diurn și nocturn, între subconștientul încă îmbibat de vise haotice și conștiința deplină și perfect pragmatică a unei noi zile căreia sufletul trebuie să îi supraviețuiască… încă o dată și încă o dată… habar nu am până când.
Uneori mă opun inutil, alte ori dau curs primei alarme de telefon care îmi împrăștie brusc orice speranță de prelungire a visului. De cele mai multe ori mă zbat instinctiv o vreme între vis și realitate, adâncindu-mi rănile nevăzute, în umbre de gând ce dispar odată cu primele raze de soare care mi se furișează în priviri. Se întâmplă însă câteodată, așa ca azi, ca trecerea să fie bruscă și atât de naturală, încât nici nu mai am timp să recapitulez ce ar trebui să urmeze: ”E ziuă mami! Mineața!”. Urmează apoi zâmbete calde, ochi jucăuși și glas somnoros, topite în îmbrățișări ce păstrează încă parfum de bebeluș (pentru cât timp încă oare?). Ziua poate să înceapă, cu toate ale ei! Și începe… În forfotă moale, presărată cu râs cristalin și replici drăgălașe, cu aromă de cafea proaspătă penetrând fiecare colț al încăperilor încă întunecate. Soarele e timid azi. Suntem gata în mai puțin de jumătate de oră. Plecăm în pas vioi, cu destinație precisă, dar fără prea multe planuri pe azi. Câteva rânduri, poate chiar acestea de față, reflecții condimentate cu treburi pragmatice necesare și alte câteva lucruri ce trebuie făcute. O zi de vacanță, în fond…
Motorul sună bizar în aerul rece al dimineții. Câteva păsări răzlețe tulbură liniștea încă regină. Îmi amintesc deodată că ieri mi-au sărit în ochi mugurii plezniți pe ramuri și că așteptam ziua de azi ca să-mi scald ochii în verde crud. Deja-vu complet. Mugurii sunt la fel, ramurile neclintite, sonorul radioului identic. Îmi trece prin minte că sunt doar detalii neînsemnate și că ziua nu are cum să se împiedice în monotonia lor firavă. Ne continuăm drumul. La grădi, același ritual matinal, cu veselie urmată de o mutriță tristă și de pupici galeși și neîncrezători. Îmi continui periplul matinal, desenând harta orașului, prin locuri prin care am trecut de suficiente ori ca să îmi fie cunoscute, dar care, paradoxal, îmi rămân străine. Întotdeauna am trăit sentimentul bizar că partea aceasta a orașului îmi este străină, atât de străină deparcă ar fi un al oraș. Conversăm puțin. Nu știu dacă e de la cafeaua băută în grabă, de la soarele anemic sau este pur și simplu așa. Detalii… Zâmbim și ne facem urări pentru restul zilei. În difuzor se aude Enya… who can say where the road goes… Îmi continui călătoria spre casă, asistând involuntar la trezirea orașului. Mă opresc la fiecare semafor, programat parcă anume pentru mine în dimineața aceasta cu sore indecis, în care mă copleșesc detalii banale, combinate haotic întrun film citadin a cărui splendoare nu am mai admirat-o de ceva vreme. Îmi trece prin minte că ar trebui totuși să mai scriu din când în când câte ceva, ca să nu mi se atrofieze cuvintele și să nu-mi înghețe simțirea. Asta dacă nu s-o fi întâmplat deja cu mult timp în urmă. La următorul semafor îmi atrag atenția pereții plini de graffiti ai unei clădiri pe care o văd parcă pentru prima dată, deși știu că e acolo de ani buni. Apoi alte și alte detalii… Reclame jumulite, unele stridente, altele minuscule, acoperișul de un auriu hidos al unei biserici plantate între blocuri urâte. Îmi fuge din nou mintea la cuvinte…scrise, rostite, simțite. De ce? De ce rostim atât de multe cuvinte, dacă în final nu se alege nimic de ele? The world was on fire and no one could save me but you… Mi se trezesc din nou în suflet emoții paradoxale: furie, nostalgie, exaltare. Prostii. E doar o altă melodie, ascultată pentru a nu știu câta oară. Dau radioul mai tare și îmi continui slalomul moderat printre denivelările asfaltului. Undeva, pe aproape, se aude un șuier de locomotivă care îmi amintește simultan de mare și de altele. Mi-e dor de mare…
Ajung în fața blocului cu mintea plină de instantanee culese din peisajul citadin matinal. Am rămas pentru o câteva clipe nemișcată, cu centura încă prinsă. La câțiva metri în fața mea o pasăre șchioapă ciugulește de zor în nisipul împrăștiat pe lângă zidurile blocului. Îmi iau bagajele și cobor, hotărâtă să îmi golesc mintea de toate aceste detalii inutile pe care le-am prins din zbor în ultima jumătate de oră. Și o fac, o oră mai târziu, în aburii aromați ai unei alte cești de cafea, cu gândul naiv că ele, detaliile, s-ar putea să aibă totuși vreun sens. La fel ca fiecare zi banală cu care ne umplem existența. Cine știe…
Leave A Reply