„Pentru toate există o vreme şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge; un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi; un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde; un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre; un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări; un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde; un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî; un timp pentru război şi un timp pentru pace.” (Eclesiastul)
Uneori căutăm cuvinte potrivite ca să exprimăm gânduri şi simţiri al căror nume nu ni se defineşte decât târziu, mult prea târziu, după ce starea latentă în care au plutit prea mult timp le-a transformat în entităţi indescifrabile sau în nonsensuri lingvistico-sufleteşti. Alteori cuvintele ne caută… şi spre deosebire de noi, biete fiinţe pasagere prin vâltoarea lumii, ele, cuvintele nu-şi abandonează niciodată căutările. Cuvintele nu obosesc niciodată şi scriu pe suflet cu urme adânci, indiferent când se întâmplă miracolul înţelegerii…
Am citit de nenumătate ori cuvintele din Eclesiast, în împrejurări pe cât de variate, pe atât de nepotrivite… Evocarea lor e lipsită de sens. Mi-au fost citate uneori fragmentar şi mi s-a arătat cu degetul un sens pe care nu am simţit nevoia să îl desluşesc niciodată dincolo de acurateţea şi de profunzimea pură a vorbelor simple şi încărcate de sens. Atunci, demult, când le-am citit în totalitate, am trecut peste ele cu candoarea naivă a copilului care îşi propune să se întoarcă mai târziu în universul fermecat al poveştilor, fără să ştie că timpul nu e relativ atunci când trece ireversibil şi că întoarcerea nu e niciodată aceeaşi. Sau poate că… nu era încă timpul… le-am purtat cu mine prin ani, le-am invocat adesea în contexte pe cât de diferite, pe atât de bizare, dar nu m-am oprit niciodată în loc pentru a vedea în care timp mi se scaldă fiinţa, pentru a vedea dacă timpul meu e în armonie cu cel al universului. Am simţit mereu că încă nu e vremea lor, a cuvintelor înţelepte care azi, ca din întâmplare, mi-au trecut pe sub privire fără ca măcar să le caut.
Da, există un timp pentru toate; şi nu este nevoie să o mai demonstreze nimeni. Poate e nevoie să aflăm acest adevăr doar pentru noi înşine, ca să ne simţim împăcaţi cu propria fiinţă. Uneori e uşor, pentru că ne naştem în timpul potrivit şi ne sincronizăm existenţa cu un timp, fie el şi iluzoriu, pe care ni se pare că îl urmăm cu înţelepciune; sau poate chiar astfel se întâmplă lucrurile, cine ştie… Se întâmplă totuşi ca cel puţin o dată la o eternitate, timpul să fie fărâmă de haos. Se întâmplă să ne naştem într-un timp care nu ne aparţine şi să trăim lucrurile în contratimp… să urâm atunci când ar trebui să iubim, să zidim lumi exterioare, fără să ştim că, de fapt, dărâmăm în noi propriile lumi, să vindecăm ceea ce nu am ucis noi, să dansăm agonic pe cadavre pe care nu ne-a învăţat nimeni să le bocim, să râdem naiv, fără să ştim că râsul ne este plânset al lumii, să strângem pietre, fără să înţelegem de ce o facem şi fără să ştim că cineva ne va forţa vreodată să aruncăm cu ele. Se întâmplă uneori să pierdem atunci când credem că am găsit ceea ce am căutat îndelung, la fel cum se întâmplă să ne luptăm cu noi înşine, tocmai pentru că tânjim după acea pace a sufletului pe care nimic şi nimeni nu ne-o poate dărui atâta timp cât timpul nostru nu este în armonie cu cel al universului. Vorbim uneori prea mult în clipe în care singurul lucru care s-ar cuveni este tăcerea. Şi vorbele aleargă nebune, ca să-şi caute sensuri demult pierdute…
Există, cu siguranţă, un timp pentru toate. Tot ce avem de făcut uneori este să evadăm din aceste distopii temporale în care am fost aruncaţi fără să ni se evalueze în prealabil capacitatea de a crede în vise. Să evadăm… în propriul timp – un timp pentru noi – în care să descoperim lumea în esenţa ei atemporală.
Leave A Reply