Câteodată,
În visul meu rumen de copil,
Se furişa târziu, tiptil,
O aripă albă
De înger pierdut
În nopţi diafane dintr-un trecut
Cu ceruri de sare
Plutind pe sub mare,
Ca-ntr-o poveste fără-nceput.
Uneori,
Îmi priveam cu zâmbet nătâng
Lumina pală de pe umărul stâng
Şi nu pricepeam
De ce-mi încâlcesc,
Într-un joc ştrengăresc,
Umbre de stele,
Prin genele grele,
Cuprinse de somn pământesc.
Alteori,
Îmi aninam fărâme năuce de vis
De-un vers tăcut, încă nescris,
Purtat aievea
De aripa-mi albă,
Desprinsă din salbă
De nori atârnaţi în grumaz de văzduh…
Apoi,
Într-un ceas hoinar, oarecare,
Am amuţit în somn, de mirare,
La gândul bizar
Că-ntr-o zi s-ar putea
Ca cineva, fără să vrea,
Să-mi frângă-n zori
Aripa albă, scăldată în rouă,
Ivită de sub pleoapele-amândouă.
Câteodată,
În visu-mi pustiu şi trist de om mare,
Mai caut urme sculptate în sare
De zborul desprins
Din umăru-mi gol,
Amorţit pesemne-ntr-un rol
De înger smerit şi tăcut
Ce-şi caută zborul pierdut
În cuvinte rătăcite subtil
Pe aripa albă a visului meu de copil.
Leave A Reply