Exercițiile tăcerii – ultima zbatere…

Sfârșit… Zbatere… Liniște… într-o ordine haotică, pe care încă îmi este greu să o controlez. Sau poate că nici nu trebuie. Pentru că există în toate un soi de autocontrol care nouă, oamenilor ne scapă mereu. Cuvinte… frumoase, suferinde, palide, bolnave, furioase, disperate, acide și încă alte un million de soiuri de cuvinte. M-au bântuit toate în aceste ultime luni ale anului – o luptă continuă cu ele, cuvintele, și, dincolo de ele, cu mine însămi. Apoi, deodată, de câteva zile… tăcere. O tăcere molcomă ce mi s-a insinuat în întreaga ființă în clipe lungi care mi se scurg prin vene cu toate trăirile sublimate parcă într-un fel de esență pură.

Timp – timp care vindecă, timp care doare… Nici eu nu mai știu. Știu doar că de câteva zile tăcerea a devenit un fel de exercițiu involuntar, pe care îl practic fără un scop anume. Nu mi-am imaginat vreodată că voi avea un sfârșit de an ca acesta pe care încă îl trăiesc, la fel cum nu mi-am imaginat vreodată că în tăcere omul trăiește, de fapt, cele mai adânci experiențe. Fericirea supremă, suferința cea mai cumplită, pacea din suflet, dezamăgirile, frustrările, răul și binele pe care le-am făcut sau care ni s-au făcut, pe toate le simțim în adâncul ființei doar în clipa aceea necăutată în care ajungem să exersăm tăcerea. E nevoie, cred, de o liniște supremă a ființei ca să poți să trăiești orice îți este dat să trăiești la adevărata intensitate. Iar atunci când ajungi să practici exercițiul tăcerii îndeajuns de mult fără să îți propui nimic, lumea capătă treptat conturul pe care în zbaterile cele mai chinuitoare nu ai reușit niciodată să îl percepi. E ca și cum universul întreg s-ar afla pe fundul unui lac tulburat mereu de valuri iluzorii care nu dau voie privirii să îl pătrundă în profunzime și abia atunci când liniștea se lasă peste lume, miracolul ți se dezvăluie nealterat în limpezimea apei al cărei freamăt a încremenit în eternitatea clipelor suspendate în cuvinte nerostite.

În tăcere ajungi să te descoperi așa cum nu ai crezut că o vei face vreodată… Taci, la început pentru că nu ai cu cine vorbi, apoi pentru că îți dai seama că ai irosit deja prea multe cuvinte, apoi pentru că… pur și simplu te obișnuiești să taci… și să guști treptat dintr-un fel de voluptate a cuvintelor suspendate pe marginea prăpastiei dintre tăcere și rostire. Și-n voluptatea aceasta fără nume îți simți sufletul eliberat de o infinitate de poveri… iar atunci când începi să conștientizezi că lupta este doar în aparență apanajul celor curajoși, atunci când ajungi să poți să nu judeci cuvintele și faptele celor din jur pentru care tu însuți cândva ai fost aspru judecat, atunci când privești minciuna cu milă și ipocrizia cu compasiune, atunci când poți să ierți tot, fără jumătăți de măsură, atunci când nu mai simți nevoia chinuitoare să te uiți mereu în urmă, atunci când nu mai ai remușcări, atunci când știi că ura și disprețul nu își găsesc locul în ființa ta, atunci când poți iubi fără să aștepți nimic în schimb, atunci când regăsești drumul către simplitatea lucrurilor din tine și din afară, atunci când simți că nimic și nimeni nu te mai pot doborî în vreun fel sau altul pentru simplul fapt că ai fost și pe marginea prăpastiei și pe fundul ei, atunci când poți să zâmbești într-o ultimă dimineață cu raze reci împletindu-se tandru cu aburii fierbinți ai licorii ce-ți sfârâie în ceașca din palme, atunci când înțelegi că niciun sfârșit nu este, de fapt, decât un alt început în tine însuți… abia atunci exercițiul este complet. Și îți mai trebuie doar o clipă suspendată în eter ca să știi că e de ajuns, că nu va fi nevoie decât, poate, peste mult timp, să reiei exercițiul… și asta doar dacă se va întâmpla să-i risipești uneori haotic esența (noi oamenii avem darul acesta, de a risipi adesea lucrurile pe care le învățăm în impulsuri de-o clipă, dar… suntem oameni și e firesc…).

Nisipul s-a scurs, clepsidra poate fi întoarsă! Exercițiile tăcerii se opresc aici. La fel ca și anul acesta ale cărui ultime ore le simt ca pe o eliberare de TOT.