M-am gândit mult zilele acestea la un lucru pe care noi, oamenii, îl practicăm adesea involuntar, fără să ne gândim vreo clipă la consecinţe – amânarea. Nu ştiu dacă am făcut-o pentru că am citit într-o dimineaţă, la cafea, acest articol, pentru că eu însămi mă lupt parcă din ce în ce mai mult cu timpul care pare să-mi fie mereu potrivnic sau pentru că am ajuns într-un punct al vieţii mele în care simt că am amânat prea multe lucruri esenţiale…
Cineva îmi spunea cândva, într-o altă eră a existenţei mele, că amânarea este o formă a negării. Zâmbeam atunci cu ironie amară, refuzând să cred că tot ceea ce amânăm să facem în viaţă ne întoarce într-un fel împotriva propriului destin şi că toate lucrurile împinse mereu mai departe, într-un viitor incert, se refugiază undeva în subconştient pentru a ieşi apoi la lumină în frustrări dureroase pe care nu mai ştim cum să le convertim în realităţile pe care cândva ni le-am promis. Şi totuşi, în mod paradoxal, am ajuns, în timp, să mă obişnuiesc cu ideea amânării ca negare temporară a sinelui. Însă nu am putut niciodată să accept că negarea este totală. Am sperat întotdeauna că, sub o formă sau alta, este, de fapt, o luptă provizorie cu noi înşine, în căutarea adevăratei noastre identităţi, un fel de scut inutil în faţa realităţii care, de cele mai multe ori, nu este prielnică lucrurilor amânate. În fond, nu asta facem cu toţii?
Amânăm mereu lucruri esenţiale, ascunse uneori în cele mai mărunte detalii ale vieţii, de teamă că nu vom izbuti. Amânăm să vedem un film la cinema, amăgindu-ne că efectul va fi acelaşi când va apărea la televizor, amânăm să citim o carte pe care am zărit-o în treacăt în vitrina unei librării, amânăm să facem călătoriile la care am visat în copilărie, amânăm evadările din cotidian în escapade romantice la marginile lumii, amânăm mereu lucruri… Amânăm să ne plimbăm prin ploaie fără teama că vom face pneumonie, amânăm să urcăm pe cel mai înalt munte, amânăm vacanţa mult visată, amânăm planuri de mai bine pe care nu încetăm să ni le facem necontenit, amânăm să ne bucurăm de zâmbetul unui copil, amânăm să lenevim sub cearşaf dimineaţa visând la curcubeu, amânăm să hoinărim pe străzi fără o direcţie anume, amânăm să facem oameni de zăpadă, amânăm să ne răsfăţăm cu poveşti inventate în aburi de ceai mirosind a scorţişoară şi a coji de portocale… Amânăm lucruri mărunte şi lucruri esenţiale, pe care le ascundem apoi în suflet, sub formă de dorinţe nebune, de teamă să nu le pierdem. Nu ştim clar de ce o facem, dar încercăm din răsputeri să nu ne pierdem speranţa; speranţa că undeva, cândva, vom găsi un loc şi un timp anume în care amânarea îşi va pierde sensul, diluându-se treptat în curajul de a ne urma instinctul de a fi fericiţi, amânat şi el o vreme, ca atâtea alte lucruri.
Uneori ne pierdem pe drum, printre aceste întârzieri voite şi atunci e prea târziu pentru multe dintre dorinţele ascunse-n suflet. Realizăm brusc că nu mai este timp… că ne-am amânat prea mult şi prea des şi prea absurd pe noi înşine. Şi atunci, fie ne resemnăm şi ne continuăm mai departe drumul în iluzie şi în frustrări ancorate în realităţi efemere, fie renaştem, asemenea legendarei păsări Phoenix, din propriile amânări, într-o supremă revoltă universală împotriva tuturor piedicilor care au stat în calea fericirii. Iar dacă ne este încă teamă, scrijelim pe pereţii sufletului gânduri, într-o ultimă, tandră amânare a fericirii care este totuşi atât de aproape… gânduri pentru mai târziu, şoptite în taină sinelui supravieţuitor.
Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.
Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.
Leave A Reply