Public zilele acestea pe blog pagini despre călătoria la Roma petrecută la final de noiembrie, majoritatea scrise în aeroport și lăsate de izbeliște prin laptop în speranța că vor bucura la un moment dat pe cineva dornic să călătorească virtual ori aievea în orașul celor șapte coline. Nu mi-am propus să fac acest lucru acum, în ianuarie, dar uite că totuși se întâmplă. La fel cum se întâmplă să scriu aceste rânduri, primele pe anul acesta de fapt, despre cu totul altceva decât aș fi crezut că voi scrie. Dar să o luăm ușor, cu începutul (care va fi fiind acela?!).
N-o mai iau de la Adam și Eva cu de ce scriu pe blog, pentru cine, cum, când și alte întrebări din categoria „nu interesează pe nimeni” (probabil!). Introspecții de astea am tot făcut. La vremea lor au fost utile. Cert este că îmi place să fac asta, să scriu adică – neprogramat, fără strategii de marketing și fără scopuri definibile imediat – și atâta timp cât scrisul nu omoară pe nimeni, nu-i nevoie de alte justificări. Buuuuun! Ce vreau să spun, de fapt, este că în vreo zece ani de când scriu pe blog și în vreo 15 de când m-a apucat treaba asta cu scrisul online, pe care am refuzat constant să o transform într-un act pragmatic, am trecut prin tot felul de procese de „update”, într-o încercare ce acum îmi pare stupidă, de a ține pasul cu schimbările din ce în ce mai rapide din domeniul. Și dacă la început a fost amuzant și provocator, odată cu explozia social media și cu goana după vizibilitate în mediul online, procesul a devenit obositor și frustrant. În mod cert aș fi putut să fac ceva mai mult în domeniul acesta, cine știe, poate chiar să îmi schimb profesia. Am preferat totuși să nu fac asta și să mă poziționez mai degrabă într-o zonă de mijloc, alegând în cele din urmă să mă îndrept tot spre educație, sub o formă sa alta.
Îmi place să observ în continuare ce se întâmplă în social media, atât cât să înțeleg încotro se îndreaptă universul cu viteza luminii. În continuare, uneori e provocator, dar de cele mai multe ori devine frustrant.
Bunăoară povestea asta cu linkul plasat în primul comentariu, m-a intrigat din prima clipă și, culmea, revolta mea interioară nu avea ca obiect strategia Facebook de a-și schimba algoritmul, ci mai degrabă modul în care oamenii au ales să o perceapă. Din lumea ideală în care trăiesc eu uneori, lucrurile păreau simple – Facebook și-a schimbat niște parametri – nimic anormal la urma urmei, atâta vreme cât asta nu miroase a manipulare și e o proces transparent. Problema nu era / nu este a Facebookului, ci a celor care aleg, conștient, să îl folosească. Nu mai sunt vizibile linkurile puse direct în postări? Trebuie să plătești ca să împarți conținutul propriu într-o manieră mai avantajoasă pentru tine? Așa… și ce e cu asta? De ce trebuie să ne transformăm în niște roboței care să hrănească monștrii din culisele lumilor virtuale în care singuri alegem să ne aventurăm?
Altfel spus, de ce e musai să pui „link în primul comentariu” după ce, eventual, ți-ai mutilat textele după reguli artificiale, care să asigure un „SEO” productiv și după ce ai apelat la ttot felul de tertipuri care să îți împingă textele de pe blog la linia de start a lui Googlee? Vai, câtă naivitate din partea mea… dar accesările, dar reach-ul, dar motorașul invizibil al online-ului… ? Toate astea și multe altele cum să mai fie ele profitabile dacă nu te supui valului și nu te dai în rând cu lumea?! Culmea e că treaba asta cu linkul în primul comentariu a devenit o rutină chiar și în afara intereselor pragmatice de a câștiga ceva atunci când distribui pe Facebook un link. A devenit un fel de gest de la sine înțeles, care se prea poate să fie adevărat că ajută ca mesajul postat să ajungă la mai multă lume. Pentru mine este ceva în toată povestea asta care mă irită. Și am simțit de la început așa. N-am cercetat subiectul, cu toate că am asistat la câteva discuții despre el, însă mereu, de vreo doi ani încoace, când postez un link pe pagina de Facebook a blogului meu îmi trece prin minte că aș putea să pun și eu „link în primul comentariu”. Aleg de fiecare dată să nu o fac. E ceva pe undeva prin creierul meu care mă oprește.
Azi, într-o doară, am scris pe Google sintagma buclucașă, mai întâi în română, apoi în engleză. Și am deschis o cutie a Pandorei, plină de păreri, de revoltă, de ironie și chiar de cercetări aprofundate asupra efectelor benefice ale linkului plasat în primul comentariu. Cred că se poate face o enciclopedia pe tema asta. Nu-mi imaginam că s-a scris atât de mult despre subiectul ăsta.
La ce mi-a folosit tot procesul? Bună întrebare! În afară de faptul că am mers vreo patru kilometri pe bandă în timpul lecturii, fără să am sentimentul că timpul trece prea repede… la mai nimic. A fost doar un impuls trecător, reflex al dorinței de a-mi confirma că nu sunt singura care are o problemă cu genul acesta de comportament în mediul online. Am găsit o întreagă bibliografie pro și contra, cum spuneam, însă mi-au atras atenția două postări de blog – una de pe blog.valentinvaleanu.ro, alta de pe republica.ro, scrise, fiecare, în note diferite. Dacă vă pasionează treaba asta cu linkul, recomand lectura. Și mă gândesc foarte serios, că aș putea reinventa lucrurile, postând linkul nu în primul, ci în al șaptelea comentariu, doar așa, de dragul algoritmului.
Până atunci revin la gânduri mai pașnice și continui să scriu despre Roma, cu link unde îmi vine la îndemână, căci cine are de citit , citește, iar cine are de ignorat, asemenea.
Leave A Reply