Cu vreo trei săptămâni în urmă, când am văzut afişul care anunţa concertul Patriciei Kaas la Iaşi, am simţit un fel de explozie de bucurie interioară pe care nici eu nu mi-am explicat-o atunci. Îmi amintesc că eram în parc şi am început să-mi sun toate prietenele, plină de elan, să le întreb dacă vor să meargă la concert. Entuziasmul meu şi-a găsit ecou doar într-o unică altă fiinţă… singura care, de altfel, putea să mi-l înţeleagă… Aşa că am cumpărat biletele fără să stau prea mult pe gânduri şi le-am depozitat în dulap, încercând să ignor faptul că mai aveam de aşteptat încă multe zile până când entuziasmul meu avea să îşi găsească starea de echilibru…
Cu câteva zile în urmă, m-am trezit fredonând prin casă… Il me dit que je suis belle… et qu’il n’attendait que moi… Şi de atunci am ţinut-o aşa, alternându-mi manifestările artistice spontane cu reprize de râs împreună cu Elisa şi cu Tudor care probabil că încă se întreabă ce a păţit mama lor de la o vreme încoace… Iar într-un final, a venit şi seara mult aşteptată… Atât de mult aşteptată încât şi uitasem că ascunsesem biletele special ca să nu mă mai gândesc la evenimentul care, după umila mea opinie, de locuitor al acestui minunat oraş, care s-a autoizolat de aproape un an pe colina cu anotimpuri feerice, ar trebui să fie considerat cel mai frumos eveniment cultural al anului la Iaşi – Kaas chante Piaf – un concertul omagiu adus de Patricia Kaas inegalabilei Edith Piaf si susţinut pe 19 iunie, în Piaţa Palatului, în cadrul FIE.
Ştiam dinainte că va fi o seară din armonia căreia sufletul meu avea să-şi extragă doza de nostalgie necesară supravieţuirii într-o lume mult prea pragmatică pentru mine. O aşteptasem… şi îmi doream să nu intervină nimic în această ecuaţie romantică pe care şansa mi-o oferise cu atâta generozitate. Dar uneori dorinţa nu e suficientă, cel puţin nu atunci când în ecuaţie intervin factori de dezechilibru care poartă diverse denumiri şi pe care prefer să-i trec la capitolul necunoscutelor invariabile. Primul astfel de factor – cele aproape 60 de minute de întârziere cu care a început concertul. Nu ne-am plâns… în fond aveam un decor frumos – Palatul în fundal, luna care îşi contura timidă silueta pe un cer de un albastru încă indecis, trecând cu siguranţă neobservată din cauza porumbeilor care dansau haotic prin aer, printre infinite cabluri electrice si de alte feluri. Aşadar, nu ne-am plâns… doar că… nu pot să înţeleg niciodată fenomenul ăsta… Dacă scrie pe bielt la 20:30, de ce trebuie să înceapă la 21:15 ? Nu ştiu de ce, dar asta mă duce cu gândul la tipica situaţie românească, când oamenii sunt invitaţi la nuntă la ora 20:00 si aproape toţi vin după ora 21:00 (ca să nu fie primii…). Să nu deviem totuşi…
Patricia Kaas şi-a făcut apariţia pe scenă într-un mod simplu, caracteristic, dar atât de elegant… tipic franţuzesc. Arată splendid, cântă sublim şi are un şarm inexplicabil pe care l-am adorat întotdeauna la ea. Iar spectacolul în sine a fost un adevărat regal de nostalgie dedicat acelor suflete în care romantismul rămâne, dincolo de orice zbucium cotidian, etern… O regie impecabilă, mişcare scenică sugestivă, atmosferă subtil gândită, o împletire de trecut şi prezent, într-o încercare reuşită de reinterpretare a celui dintâi prin prisma celui din urmă… şi toate acestea în memoria unei fiinţe care şi-a trăit viaţa prin cântec – Edith Piaf – ale cărei cuvinte răsunând în Piaţa Palatului nu aveau cum să nu ajungă în sufletele celor care, dintr-un motiv neînţeles pentru restul lumii, încă mai visează sub clar de lună…
Păcat că (da, desigur, trebuia să fie şi un „păcat că…”) publicului ieşean îi lipseşte educaţia muzicală (ca să mă exprim rafinat) necesară pentru a gusta un astfel de eveniment unic. E drept că nu i-a lipsit în schimb inteligenţa de a sancţiona prestaţia unei traducătoare de baltă care a reuşit să schimonosească limba română într-o încercare hilară de a traduce frazele adresate de artistă publicului. Mă-ntreb, retoric, desigur, unde-or fi găsit organizatorii o aşa „talentată” absolventă de Litere. Dar, totul e posibil, într-o ţară unde talentele de tot felul debordează zilnic pretutindeni nestingherite de ideea că măcar bunul simţ, dacă nu altceva, ar trebui să ne facă să fim mai înţelepţi în alegerile pe care le facem. E oarecum ironic, dacă stăm să ne gândim că acest concert a făcut parte din programul unui Festival Internaţional al Educaţiei…
Dincolo de gustul amar pe care l-a lăsat atmosfera concertului Patriciei Kaas rămâne însă ceva mult mai de preţ… sentimentul că am avut şansa, timp de aproape două ore, să regăsesc emoţii pe care cândva le-am îngropat adânc în suflet, fără să ştiu că într-o bună zi le voi retrăi prin cuvinte răsunând într-o noapte de vară într-o limbă care îmi este atât de dragă… Aşa că nu, nu regret nicio clipă că am fost acolo…
2 Comments
Bine te-am gasit aici, pe blog!
Am citit si mi-a placut felul in care ai scris despre concert, despre trairile, emotiile pe care le-a trezit in sufletul tau. Nu mi-a placut insa ceea ce ai mentionat despre "specificul romanesc" care a umbrit putin superbul eveniment. Care poate ca va ramane unic insa lipsa de cultura muzicala a unora nu percepe un astfel de fapt. Iti dau dreptate. Am scris si eu ceva duminica dar din cu totul alta perspectiva.
Draga mea,
Şi eu mă bucur că ne-am găsit… şi aici şi în lumea reală… e uimitor cum îţi oferă destinul şansa de a descoperi oameni frumoşi despre care nu ştiai că există… Cât despre articol, ce să spun… Până la urmă vocea Patriciei Kaas a şters orice urmă care ar fi putut umbri evenimentul. Pentru mine a fost… un vrai coup de foudre. 🙂