Toamna în cartier

Merg rar pe jos prin cartier. Nu-mi place treaba asta, dar îmi găsesc mereu scuze. Și totuși am conștientizat de curând că stau de trei ani în cartierul acesta care pe vremuri părea a fi un alt oraș pentru mine și încă știu prea puține despre el de fapt.

Azi a venit rândul meu să îl iau pe Tudor de la școală, așa că pe la 12 fără un pic mi-am înhățat rucsacul, cu gândul să fac ceva cumpărături la întoarcere, apoi am coborât în grabă scările cu intenția premeditată de a mă bucura de tot ce îmi iese în cale până în curtea școlii. Buuuuun! Cei câțiva pași până la intersecție n-au fost cu nimic speciali, căci drumul acesta îl mai fac din când în când până la aprozarul din colț. Cum am trecut însă de intersecție, a început parcă să mi se desfășoare înaintea ochilor un întreg tablou  tomnatic urban. Ați avut vreodată curiozitatea să descoperiți forfota trotuarelor toamna? Mai întâi s-au profilat pe dreapta farmaciile. Sunt din ce în ce mai multe în cartierul ăsta… trei, una lângă alta doar pe partea asta a străzii. Or fi oamenii din cartier din ce în ce mai bolnavi? Cine știe… Urmează apoi tonetele cu flori pe partea stângă – o feerie autumnală, amalgam de culori și de parfumuri ireale, flancate însă de o coadă consistentă la toneta cu copiator, singura din cartier, cred, unde oameni posomorâți stau aliniați cu ”originalele” în mână, gata să plătească de vreo două-trei ori mai scump pentru o copie a vreunui document important ce trebuie dus la bancă ori în alte locuri. Florarii stau plictisiți printre buchete. Or fi amețiți de parfumul crinilor, mai știi? În tot cazul, niciunul nu mă îmbie cu nimic, deși petrec câteva secunde în fața fiecărei tonete adulmecând. Zâmbesc și trec mai departe.

La câțiva pași înainte îmi atrage atenția un panou inscripționat în care primăria ne informează că parcul din spatele gardului va fi reabilitat. Panoul pare să stea acolo, pe gard de mult timp. La fel și movila de pietriș din interior. Când or avea de gând să îl refacă, la iarnă? Oftez, la gândul că lucruri atât de mici se înfăptuiesc uneori atât de greu. Dar privirea îmi fuge rapid la porumbeii ce se plimbă agale pe trotuar în același ritm cu mine. Pe o bancă doi bătrâni își povestesc nimicuri frumoase, iar mai încolo, pe alee se plimbă câteva mămici cu căruțuri. Peste tot – frunze, deja multe frunze galbene și maronii, semn că toamna își intră în drepturi, discret, dar ferm.

Pe măsură ce mă apropii de semafor se simte forfota: mașini parcate haotic, pe două rânduri, copii nerăbdători, părinți pe fugă, ce mai, zarvă în toată regula! Traversez regulamentar cu gândul hai-hui, intru pe poarta școlii și, deodată, toate gândurile mi se împrăștie în eter… Mamiiiii, ai venit tu!!! Aleargă spre mine și-mi sare în brațe înainte să apuc să spun ceva. Apoi începe să-mi povestească rapid tot ce s-a petrecut azi la școală. Trecem să o salutăm pe doamna de plecare, apoi pornim în pas vioi pe același drum pe care îl făcusem cu câteva minute înainte singură. Nu înainte de a primi explicații despre copacul cu de toate pe care l-a modelat azi. Cum așa, cu de toate? întreb. Păi nu vezi, că în copacul ăsta cresc de toate, nuci, struguri, un măr și o pară? Ba văd, dar cum e posibil asta…? zic eu neîncrezătoare. Ei, uite așa, e un copac special și e magia toamnei, mami.

Hmmmm, magia toamnei, așa deci… mergem așa sporovăind și ne apropiem din nou de tonetele cu flori. De data asta sunt flancate de o altă coadă, ireală parcă, la bancomatul CEC. După vârsta venerabilă a oamenilor din rând, tind să cred că e zi de pensie. Dar ce contează, astea-s detalii, noi ne bucurăm de flori și traversăm să cumpărăm prune, struguri și pepene galben.

Mami, știi, mie îmi plac albinele astea de prin struguri. Aș putea să-mi fac o albină drept animal de companie… Dar de unde-i cumperi lesă, se amuză o doamnă care stă și ea să cumpere fructe. Eiii, îi împletesc eu una, îi răspunde ștrengar. E cald, din ce în ce mai cald și totul pare să se aglomereze brusc. Traversăm înapoi și o luăm agale pe alee, spre casă. Deodată, Tudor îmi spune foarte convins: Mami, tu știi că Doamne Doamne vede tot? Oh, nu… presimt că va fi o discuție lungă, în care mă voi împotmoli la un moment dat. Și mă întreb cumva retoric, cine și de ce a trebuit să introducă religia în școală. Mă opresc înainte să termin întrebarea, căci nu vreau să îmi complic ziua inutil. Urmez haotic firul discuției, fără să dau verdicte de niciun fel. Tudor ajunge singur la propria concluzie: Știi mami, eu cred că Doamne Doamne are un fel de magie și el de a putut să facă atâtea… așa, ca și copacul meu cu de toate, nu?

Am râs amândoi cu poftă până în casă. Am lăsat în urmă forfota străzii, discuțiile filosofice și culorile calde ale amiezei răsfirate prin crengi împodobite încă de frunze. Fix 40 de minute a durat totul. 40 de minute în care mi-am dat timp să mă bucur de simplitatea zilei și de magia toamnei.